Părinții dumneavoastră au fost muzicieni, ați crescut cu muzica și ați cântat toată viața. Ce reprezintă muzica pentru dumneavoastră?
Corina Chiriac: Îmi place această întrebare, pentru că îmi oferă posibilitatea de a-i aminti pe părinții mei. Mama a fost pianistă, absolventă a Conservatorului Regal de Muzică și dă-mi voie să o laud și să spun că a fost o pianistă excepțională. Probabil dacă nu ar fi fost atât de devotată familiei, ar fi putut face o mare carieră de pianistă. A ales să fie profesor de muzică, a activat la Conservatorul de Muzică ,,Ciprian Porumbescu“ din București și co-repetitor, pentru a reuși să aibă grijă de mine și de tatăl meu. Mama l-a acompaniat pe marele violonist Ion Voicu, imediat după anii 1950. Maestrul Ion Voicu, care cânta pe un Stradivarius, avea nevoie să fie acompaniat de un pianist la fel de bun ca el.
Tatăl meu a fost violonist la bază, cânta la pian și a studiat compoziția. A fost un mare compozitor de muzică simfonică. Cea mai cunoscută lucrare a lui se numește ,,Bucureștii de altădată“,lansată prin anii 50, o lucrare foarte frumoasă și tandră. A scris muzică de film, muzică pentru două balete care s-au jucat la Opera Română din București. A avut o activitate prestigioasă.
Eu am crescut într-un apartament cu două camere, cu doi muzicieni care cântau zilnic: tata avea pianul lui cu coadă, mama avea o pianină. Eu am moștenit talentul de la părinții mei și de la bunicii mei, care și ei au fost mari iubitori de muzică. N-am nicio îndoială că muzica face parte din meseriile care se transmit prin moștenire genetică.
Ați terminat facultatea de teatru, ați jucat atât pe scenă cât și în filme, ați activat ca realizator de emisiuni tv. Care dintre aceste activități vă este mai apropiată de suflet?
Corina Chiriac: E greu de ales. Eu am fost violonistă în școală. Când aveam 15-16 ani, tata a compus coloana sonoră a unei piese la Teatrul Național, în care jucau mari actori și mergeam des cu el la repetiții. Atunci, regretata Carmen Stănescu, actriță Teatrului Național și Marea Doamnă a teatrului românesc, a devenit idolul carierei mele. Juca cu o foarte mare lejeritate teatru clasic și în același timp cânta. Era atât de talentată, de frumoasă și de veselă, încât acoperea cu ușurință două direcții ale artei de scenă: teatrul clasic și teatrul de revistă. Din admirație pentru dânsa am vrut să devin actriță.
După ce am intrat la facultatea de teatru, am făcut figurație la televiziune și la diverse teatre. Așa am avut ocazia să asist la repetiții, să cunosc mari actori și să ,,fur“ cât mai multă meserie de la ei.
Ulterior m-am apucat de cântat și am avut succes ca solist vocal. Am participat la concursul „Steaua fără nume“, am câștigat trofeul și de atunci viața mea s-a schimbat; altfel, aș fi rămas actriță. Am apărut de foarte multe ori și la televiziune, iar faptul că am lucrat ca realizator de emisiuni nu mi s-a părut o mirare sau ceva excepțional. Acum, dacă tot mi-ați pus această întrebare, stând să mă gândesc, între teatru, film și televiziune, iubesc cel mai tare televiziunea. Mi se pare foarte interesantă legătura cu regizorul, care din 5-6 sau 7 camere de filmat câte se află într-un platou, reușește să redea întreaga atmosferă a unei discuții sau a unei emisiuni de televiziune. Până la urmă toate aceste experiențe formează un artist de-a lungul carierei sale.
Anul trecut ați marcat 50 de ani de activitate artistică. Cum ați descrie acești ani și parcursul dumneavoastră în cariera?
Corina Chiriac: E greu să răspund doar în câteva propoziții. Dar am să încep cu o veste bună: în această perioadă de izolare am profitat de timpul pe care l-am avut la dispoziție și aproape am finalizat o carte care să cuprindă amintirile mele profesionale și o parte dintre cele personale. M-am axat pe perioada primilor 18 ani ai carierei mele, adică 1970-1988, ani despre care s-a vorbit amestecat, nu întotdeauna la obiect. Eu am crezut că e util să las generațiilor mai tinere părerea mea despre vremurile în care eu și colegii mei ne-am lansat. Bineînțeles că am lăudat tot ce era de lăudat, nu am vrut să fac critici acelor vremuri pentru că noi am fost oarecum favorizați de faptul că arta era bine sprijinită în comunism. Acesta e un lucru pe care foarte puțină lume îl spune, iar eu l-am subliniat și vi-l spun și vouă în acest interviu.
E greu să spui în câteva cuvinte cum văd 50 de ani de activitate! E o viață de om. Gândiți-vă că poate unii oameni la 50 de ani poate sunt bunici. În realitate, anul acesta s-au împlinit cei 50 de ani de carieră, dar îi mulțumesc lui Dumnezeu că i-am sărbătorit anul trecut. Dacă lăsam pe anul acesta, nu m-aș fi putut sărbători. Toată perioada aceasta de 50 de ani o privesc ca pe un privilegiu. Este un privilegiu să poți să lucrezi ca artist, cu pauzele respective, pentru că dacă nu faci pauze nu cred că poți supraviețui. Vremurile se schimbă, s-au schimbat. Vă dați seama? Eu am împlinit anul trecut 70 de ani: nu sunt ai mei, nu recunosc nimic, nu-i simt, nu-i arăt, nu mă interesează, dar așa zice buletinul.
Dorința mea ar fi să lansez această carte în octombrie, de ziua mea, pentru că anul trecut, am lansat un dublu CD ,,Strada Speranței“, cu 28 de cântece și am lansat un site, pe care m-aș bucura să-l citească și cititorii revistei: www.corinachiriac.ro. Este o enormă bibliotecă virtuală a carierei mele și a părinților mei, Mircea și Elisabeta Chiriac. Pentru acest site, am strâns materiale în câțiva ani. Au trebuit foto-copiate diplome, ziare românești și străine pe care le păstrasem, afișe de concert cu numele meu dar și al unor mari artiști care nu mai sunt printre noi. Cred că este un site important nu doar pentru mine, ci și pentru lumea artistică.
Îmi dau seama acum că aveau dreptate profesorii de la facultatea de teatru și școala de muzică atunci când încercau să ne convingă pe noi, copiii, să devenim oameni de cultură. Important pentru un artist nu este să devină vedetă, ci să devină recunoscut de marele public ca un artist bun.
Ce a contat cel mai mult în dobândirea succesului: talentul, truda sau șansa?
Corina Chiriac: Toate trei. În primul rând trebuie să ai talent. Eu m-am bucurat toată viața mea de croitorese care mi-au făcut rochiile de scenă. Erau gândite, desenate și croite pentru mine. Croitoresele acelea aveau talent. Și la artiști e la fel! Pentru orice meserie trebuie să ai talent. Talentul se descoperă și se formează în copilărie, de aceea îi felicit pe părinții care-și duc copiii la canto sau alte activități.
În primul rând îți trebuie talent, apoi îți trebuie profesori buni. Tu nu ai decât stofa din care trebuie făcut paltonul. Ca să înveți o meserie ai nevoie de profesor bun, apoi e nevoie ca tu să ai perseverență, să te perfecționezi, să înveți meseria în toate detaliile ei, să o pui în practică și dacă se poate, la o anumită vârstă să devii și tu profesor pentru cineva.
Iubirea. Cum e s-o cânți și cum e s-o trăiești?
Corina Chiriac: Sunt multe de spus. Există meserii care solicită timp. Trebuie să pui în balanță dacă-ți faci o familie și ești dedicat ei, sau preferi să rămâi un om de carieră. În această alegere, iubirea poate să rămână o pagină de viață foarte frumoasă. După părerea mea iubirea este un sentiment dumnezeiesc. Iisus, Mântuitorul nostru, ne-a lăsat poruncă să ne iubim unii pe alții. Putem iubi plantele, animalele de companie, orice creație a lui Dumnezeu. Și iubirea pentru carieră e o formă de iubire. Există iubirea față de părinți, față de copii, iubirea pentru un partener de viață. După experiența mea, această iubire trebuie să se transforme într-o prietenie plină de dragoste, în ceva solid, altfel focul perioadei de început pălește. Atunci vorbim despre decepții.
Cum e să cânți iubirea? Noi cântăreții trebuie să trimitem publicului, pe lângă melodie, un mesaj. Dacă e un cântec comic, mesajul e de parodie, dacă e un cântec trist, mesajul e despre mamă sau bunici, despre țară sau e un cântec de dragoste. În funcție de personalitate, îți alegi să cânți melodii nostalgice sau haioase. Eu fiind mai băftoasă și cu umorul la purtător, am preferat să interpretez cântece mai vesele. Astfel, piesele mele de dragoste nu au semănat cu cele pe care le-a cântat Mirabela, care sunt pline de sentimentalism frumos. Eu nu am avut nicio problemă să cânt iubirea, pentru că la mine iubirea era Rața: ,,Asta nu e viață, /Singur tot mereu/N-am și eu o rață,/ Să-mi fie soață“.
Am avut valsuri, am avut cântece de dragoste, dar eu nu am dorit să tratez dragostea ca pe un sentiment sfâșietor, pentru că eu nu l-am trăit așa. Am trăit dragostea ca pe un sentiment frumos, când vine, e bine venit, când pleacă, nu trebuie neapărat să sufăr foarte tare. A plecat și mergem mai departe. Depinde de personalitatea fiecăruia și cum își alege să-și trăiască viața.
Ați activat de-a lungul timpului în mai multe domenii, mai puțin cunoscute publicului larg. Ați trecut de la activitatea de ghid turistic la Universitatea UCLA din California, la agent imobiliar sau administrator de proprietăți în Los Angeles. Cum s-a împăcat spiritul dumneavoastră artistic cu aceste domenii?
Corina Chiriac: La întrebarea aceasta va răspunde foarte bine cartea pe care o voi lansa, dar ca să nu vă las în așteptare, pentru mine a fost o provocare extrem de bine venită și am să vă spun de ce. Pe parcursul primei părți a vieții mele mi-am pus întrebarea: ce fac eu, dacă mâine nu mai pot să cânt? În cazul meu, aveam un plan B la dispoziție. Aveam diplomă de actriță, aveam un nume, puteam să mă angajez la un teatru și puteam să-mi câștig o pâine, în cazul în care mi-aș fi pierdut vocea.
În 1988, am vrut să rămân în America, dar la 40 de ani nu puteam cânta în fața unui public care nu mă cunoștea! Poate doar într-un restaurant… Ori asta nu-ți oferă o siguranță din punct de vedere financiar. Așa că am devenit agent de închirieri și vânzări de apartamente.
Școala de ghizi am făcut-o pentru ca în cazul în care rămâneam în America, să am o activitate secundară.
Pentru mine a fost FASCINANT faptul că am fost capabilă să fac o meserie pe care nu o știam, a fost extraordinar să descopăr că nu trebuie să fiu celebră ca să trăiesc bine dintr-o meserie cinstită. Asta mi-a dat curaj! Dacă mâine aș fi nevoită să învăț o meserie nouă, eu sunt pregătită emoțional să o fac. Acesta este un atu.
Cum vedeți lumea muzicală actuală și necesitatea publicului pentru muzică bună ?
Corina Chiriac: S-a împământenit ideea aceasta de muzică de calitate. Știi că se spune: ,,nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie“. E foarte greu să faci o departajare între genurile muzicale. Publicul stabilește dacă un cântec e frumos sau nu. Înainte de anii 90, publicul era împiedicat să asculte muzică occidentală, apoi, sătul de muzică românească, după revoluție, a fost tentat să creadă că muzica generației mele nu mai era actuală. Au trecut vreo 20 de ani și copiii de atunci au crescut. Prin intermediul internetului au avut posibilitatea de a redescoperi muzica generației mele, care s-a cântat poate chiar mai mult decât șlagărele străine. Calitatea artei este de a-l bine dispune pe spectator. Mă întorc la acest laitmotiv, care este o convingere a mea profesională. Muzica de astăzi caută niște drumuri noi, creatorii tineri sunt fascinați de sunetele electronice și de pe computere. Ce a stricat un pic pe plan internațional este faptul că muzica s-a axat în ultimii ani pe muzică de club, pentru că acolo se câștigă banii. S-a creat și în România moda cluburilor de fițe. Pentru aceste cluburi s-a creat un gen de muzică, pe care eu nu l-aș asculta acasă, bazat pe ritmicitate și gălăgie, fără o temă muzicală, doar o suită de ritmuri care se schimbă și cam atât.
Iată că am ajuns și la finalul interviului nostru, ce ați transmite cititorilor noștri?
Corina Chiriac: Vreau să urez cititorilor COOLT Neamț o vară plăcută, o toamnă bogată și vă mulțumesc vouă, celor care v-ați gândit la mine pentru un interviu. Mi-ar face plăcere să ne revedem la voi acasă, când îmi voi lansa cartea de amintiri. Vom putea cânta împreună și câteva cântece și mi-ar face plăcere să revin în frumosul ținut al Neamțului. Vă doresc multă sănătate!
