„Ai reușit, continuă! N-ai reușit, continuă!“ – este deviza renumitului român, citându-l pe exploratorul norvegian Nansen, primul om ajuns la Polul Nord
Sunteți alpinist, geolog și cameraman de mare renume. Practic, când și în ce context s-a născut dragostea pe care o simțiți față de munte?
Constantin Lăcătușu: Fiindcă m-am născut la Piatra-Neamț, primul peisaj montan pe care l-am văzut a fost cel de acasă, din jurul orașului, unde am și făcut primele escapade ale copilăriei. Apoi, a fost Ceahlăul, muntele mitic din anii de liceu, unde mergeam călăuziți chiar de dirigintele nostru, profesorul Constantin Avădanei. Pe lângă matematică, el ne-a învățat să privim și în sus. Dragostea pentru verticalele muntelui s-a pecetluit atunci și în studenție, când am început să urc primele trasee din Cheile Bicazului, adevărat paradis al cățărătorilor din România. Am lucrat ca geofizician în multe locuri din Carpați și pot spune că iubesc toți munții din lume, dar cei de acasă au o poziție privilegiată în sufletul meu. Aici, am făcut primii pași de alpinist și aici mă reîntorc de fiecare dată.
Dacă scrii pe internet Ticu Lăcătușu , toată presa titrează faptul că sunteți primul român care a cucerit Everestul. Ce a însemnat pentru dumneavoastră această expediție, din anul 1995, și care a fost cel mai provocator moment al ei?
Constantin Lăcătușu: Everestul este visul oricărui alpinist și a fost și al meu. Nu am visat, însă, niciodată, că voi fi primul român care va ajunge acolo. Pe atunci, Everestul încă era vizitat de puține expediții și doar 350 de alpiniști ajunseseră pe vârf până în primăvara lui 1995. Pe versantul nordic, tibetan, pe unde am fost eu, urcaseră și mai puțini, cam 70 de alpiniști, în toată istoria Everestului. Adică, atâția cam câți urcă acum, într-o singură zi. Am vrut să urc fără oxigen suplimentar, dar am fost blocat de vreme în cortul de la 8.250 metri, în așa numita „zonă a morții“, unde organismul este la limită și este supus unei degradări progresive. A nins două zile și am luat cu mine foarte puțin oxigen, 2 butelii începute deja, de colegii de la ultima tabără. La așa numitul Second Step (8.570 metri), obstacolul cel mai proeminent și mai dificil de pe traseu, am rămas fără oxigen, un adevărat șoc fiziologic. De acolo, mai era mai bine de 1 km până pe vârf și trebuia să mă reaclimatizez rapid. Urcușul, pe ultima parte a fost infernal, cu adevărat la limită. În acea zi, am urcat pe vârf doar 6 alpiniști, niciun șerpaș. Eu am fost singurul din expediția mea.
Notă: În 2019 s-au înregistrat 878 ascensiuni pe Everest (Nepal: 662, Tibet: 216), 11 morți.
Ce rol joacă Reinhold Messner, în cariera dumneavostră de alpinist, dacă ținem cont că acest alpinist este primul care a urcat toate cele 14 vârfuri de peste 8.000 de metri din lume, şi primul care a ajuns pe Everest, fără aparat de oxigen?
Constantin Lăcătușu: Când făceam primii pași în alpinism, la începutul anilor ’80, Messner era deja o figură emblematică. Urcase pe Everest fără oxigen în 1978, repetase performanța de unul singur, în 1980, și supraviețuise ca prin miracol primului său optmiar, Nanga Parbat, unde și-a pierdut 6 degete de la picioare și pe fratele său mai mic, Gunther. Înainte de ’90, Messner nu putea fi un model pentru mine fiindcă pe atunci nici nu visam că voi ajunge vreodată în Himalaya. El era din altă lume. Când noi plănuiam ascensiuni în Ceahlău, el deja își făcea poze pe Everest. După Revoluție, lumile noastre s-au contopit și, după ce am ajuns și eu pe marile înălțimi, am început să-l înțeleg mai bine și să-l admir. Ne-am și întâlnit de trei ori, în Germania prima dată, apoi în Nepal și în România, când el era membru în Parlamentul European din partea verzilor italieni.
Cum s-a conturat proiectul ,,Cele 7 vârfuri“ și ce a vizat acesta?
Constantin Lăcătușu: Proiectul celor 7 vârfuri continentale implică eforturi îndelungate, răbdare și investiții pe măsura complexității acestuia. Doar după ce am urcat cel mai înalt vârf din Europa, Elbrus, în 1993 și apoi, în 1995, punctele culminante ale Africii (Kili) și ale Asiei (Everest) am început să mă gândesc serios la acest proiect. Astfel, am continuat cu „acoperișurile“ Americilor (Aconcagua, în 1996 și McKinley, în 1997). În 2000, am avut cea mai exotică expediție a mea, în Noua Guinee, pe vârful Carstensz Pyramid, cel mai înalt din Australia-Oceania. Acolo, am făcut prima repetare a unui traseu deschis în premieră de Messner. În decembrie 2001, am finalizat proiectul cu cea mai complexă și mai costisitoare expediție, cea din Antarctica, pe Mount Vinson.
Ce caracteristici fizice și psihice trebuie să dețină un bun alpinist?
Constantin Lăcătușu: Alpinismul este atât de complex încât se spune că este mai mult decât un sport. Coordonarea perfectă între abilitățile fizice și calitățile psihice este esențială, pe lângă pregătirea tehnică și tactică, strategie, experiență și logistică. Dacă în alte sporturi, primordiale sunt viteza, forța sau capacitatea de reacție, în alpinism este nevoie de o mare capacitate de efort pe termen lung, prin urmare, rezistență fizică și în același timp, psihică, devin o condiție obligatorie. O expediție serioasă poate dura peste o lună, în condiții de izolare, vreme extremă, aer rarefiat, resurse minime și riscuri la tot pasul. Puterea de a rămâne motivat în acest context ostil poate fi cheia spre succes.
Dacă ar fi să faceți un top 3 al celor mai importante expediții din cariera dumneavoastră, cum ar arăta acesta?
Constantin Lăcătușu:
1. Everest 1995: prima ascensiune românească;
2. Broad Peak (8.047 metri) 1992: prima victorie românească pe un vârf de peste 8.000 metri;
3. Cho Oyu (8.201 metri) 1998: prima expediție românească victorioasă pe un vârf de 8.000, prima ascensiune solitară românească reușită pe un optmiar și cea mai rapidă ascensiune a anului, în timp record sau Everest 1994: tentativă de premieră pe fața NNE, Tibet: singura încercare românească de stabilire a unei rute noi, în premieră mondială, pe Everest.
V-ați implicat de-a lungul timpului în multiple acțiuni umanitare sau dedicate muntelui. Ce anume v-a impulsionat și care ar fi cele mai importante?
Constantin Lăcătușu: Ca alpinist, am primit foarte mult de la Nepal și mă simt foarte apropiat de această țară himalayană, de la poalele Everestului. Este o țară bogată în resurse naturale, dar extrem de săracă din punct de vedere al nivelului de trai. Când a fost zguduită de marele cutremur de 7.8 Richter, în anul 2015, vârsta medie a populației era de 22 de ani. Peste 600.000 de clădiri au avut de suferit și au fost distruse 8.000 de școli. O țară care trăia pe muchie de cuțit nu se putea reface singură după un asemenea dezastru. Atunci, Clubul Montan Român, organizația pe care o conduc, a demarat un proiect de reconstrucție a unei școli complet distruse. De fapt, am reușit să construim o școală complet nouă, cu 6 clase, într-o locație mai sigură. Am fost sprijiniți de mulți oameni de acasă și în primul rând de Luigi Bodo și firma RIFIL Săvinești, sponsorul meu principal. În ultimii 15 ani, am făcut donații de rechizite școlii din Nepal și vom face și în viitor.
Acasă, m-am implicat destul de mult în acțiuni de protecție a rezervației naturale Cheile Șugăului-Munticelu, din județul Neamț. Am derulat, acolo, un proiect de mediu cu finanțare europeană, finalizat acum 5 ani. S-au realizat multe cercetări de teren, un plan de management, o infrastructură de vizitare, dar și acțiuni de conștientizare și promovare a ariei protejate în comunitățile locale limitrofe, Bicaz Chei și Bicazul Ardelean. Tot prin Clubul Montan Român am reușit să amenajăm cel mai complex traseu de turism de aventură din Moldova, via ferrata Astragalus, un proiect educativ prin care verticalele muntelui devin accesibile publicului larg.
Ați fost premiat pentru documentarele de excepție realizate în expedițiile dumneavoastră. Aș vrea să povestiți cititorilor noștri despre subiectele abordate în acestea.
Constantin Lăcătușu: Am realizat filmări și apoi documentare tv în majoritatea expedițiilor mele montate, care au fost difuzate la TVR. Subiectul central a fost cel alpinistic, dar întotdeauna am urmărit și aspecte social-etnografice, istorice sau legate de turism și mediu. Ultimul documentar, transpus și pe DVD, a fost dedicat expediției de traversare a Groenlandei, din 2010, „Aventuri în epoca de gheață“. Unele filme s-au bucurat și de aprecierea APTR (Asociația Profesioniștilor de Televiziune din România): -„Regina Everestului“ (1996) , film document dedicat alpinistei scoțiene Alison Hargreaves, care a urcat pe Everest în același timp cu mine și a dispărut pe K2, trei luni mai târziu.
„Alaska – ultima frontieră“ (1997) a fost filmul expediției din zona arctică, de ascensiune vârfului Denali (McKinley), „acoperișul“ Americii de Nord, iar în 1998, am filmat timp de o lună în regiunea Khumbu din Nepal, iar documentarul „Țara Șerpașilor – Lumea de dincolo de nori“ a primit premiul APTR la secțiunea documentar etnografic. Un film dedicat integral faimoasei populații Sherpa, de la poalele Everestului.
Crezul care v-a ajutat să vă depășiți limitele în situațiile de criză este…?
Constantin Lăcătușu: Încrederea în forțele proprii și hotărârea de a duce un proiect la bun sfârșit. Alteori, când am luat cea mai grea decizie, aceea de a renunța forțat de condiții imposibile, am urmat deviza marelui explorator norvegian Nansen, primul om ajuns la Polul Nord: „Ai reușit, continuă! N-ai reușit, continuă! “
