Cafeneaua culturală

Interviu cu LUIZA ZAN

Cel mai mult iubesc să iubesc …

Ce o leagă pe Luiza Zan de orașul Piatra-Neamț? Puțini știu că deși ești născută la Tulcea, tu ai trăit o bună perioadă de timp la Piatra-Neamț.

Piatra Neamţ este oraşul în care mi-am petrecut toate vacanţele, cele mai frumoase clipe ale copilăriei şi oraşul în care am învăţat să cânt. Cred că legătura cu muzica este cel mai important dar pe care l-am primit în Piatra. Am urmat cursurile Liceului de Artă, pe vremea aceea, orele de cultură generală le făceam la Liceul Hogaş şi eram o gaşcă faină de rockeri şi copii frumoşi, care ne-am simţit foarte bine împreună. În general. 

Cum s-a produs apropierea ta de jazz și care au fost vocaliștii de jazz care te-au inspirat?

Un prieten al tatălui meu, Pierre Vanhoorde, din Belgia, a venit într-o excursie în România, când eu aveam 13 ani. În vizită la noi,a adus în dar trei cutii cu casete şi discuri audio, selecţii din toate genurile muzicale. Noi nu aveam CD-player, aşa că m-a trimis în maşina lui să ascult un disc cu Nat King Cole. M-a cucerit iremediabil, iar piesele acestea încă reprezintă o parte importantă a repertoriului meu de jazz standards.

Știu că mama ta a fost muzician. Cât îi datorezi din succesul tău artistic și cât de mult te-a influențat în găsirea menirii tale?

Tot succesul meu artistic se datorează faptului că mama m-a îndrumat spre muzică, pentru că eu voiam complet altceva. De la 7 ani aveam o mare pasiune pentru limbile străine, am început cu engleză şi franceză, apoi am învăţat latină, rusă, italiană, spaniolă, germană… Am vrut să dau la filologie, dar mama nu m-a lăsat. Uitându-mă în urmă, dar şi în prezent, privindu-i pe copiii mei, realizez că uneori părinţii ştiu mai bine decât copiii care e chemarea acestora din urmă.
Dacă ar fi fost după mine, aş fi greşit.

Cântăreață, compozitoare și textier, cum consideri că este perceput jazz-ul în România?

Nu aş putea spune că avem un public foarte numeros la concertele de jazz. Cel puţin, nu comparativ cu muzica mainstream. Jazz-ul este încă o muzică de ”nişă”, rezervată publicului care îşi face timp pentru concerte, care are răbdare să caute muzică. Publicul nostru este apropiat, direct, îi ştim, ne cunoaştem direct, pentru că ne cam urmăresc pe la concerte, acolo unde mergem. Sub impresia falsă că este o muzică rezervată elitiştilor, oamenii de rând nu cumpără jazz, din păcate. Abia când se găsesc întâmplător în faţa unui concert, sunt surprinşi să vadă că le place, că îi prinde, că sună familiar şi simplu, pe gustul oricui.

Care sunt cele mai semnificative momente din traseul carierei tale de vocalistă de jazz?

Primul moment marcant a fost întâlnirea cu profesorul de jazz Rick Condit, venit cu o bursă Fulbright să predea la catedra de jazz de la Iaşi, unde eu eram studentă în anul II. Am învăţat enorm de la el, am şi cântat mult împreună, dar tot el este şi omul care m-a îndemnat să particip la concursul Shure Montreux Jazz Voice competition, unde, în 2003 şi 2004, am obţinut premiul publicului, respectiv premiul al II-lea.

Apoi, fiecare concert care a însemnat prima întâlnire cu câte o ţară străină, a marcat un moment important. Nu voi uita niciodată primul concert în Budapesta, primul concert în Chişinău, primul concert în Londra, Paris, Bruxelles sau Los Angeles. Am învăţat enorm de fiecare dată, atât despre public, cât şi despre mine, cu fiecare concert.

Cum te completează, ca artist, activitatea didactică și interacțiunea cu studenții, care doresc să îmbrățișeze jazzul în parcursul lor muzical?

Îmi place enorm să lucrez cu elevii mei. Fiecare întrebare la care nu ştiu să răspund mă provoacă să caut noi întrebări şi noi răspunsuri. Evoluez profesional, datorită lucrului cu elevii mei, dar asta în primul rând pentru că sunt extrem de selectivă şi lucrez cu oameni foarte foarte buni.

Discografie și inpirație. Ai lansat 5 albume  discografice, 6 dacă îl punem la socoteală și pe cel realizat cu Slang. Ce anume te inspiră și despre ce îți place să cânți?

Urmează să lansez în toamna acestui an următorul album, de care sunt foarte mândră. Unele albume sunt tematice, cum este Heritage, care reprezintă o colecţie de reprezentări muzicale ale familiei mele, un fel de album foto-muzical. Îmi place să cânt codat, despre lucruri personale, dar cu perdea. Despre iubire, cel mai des. Îmi place să dau speranţă oamenilor din faţa mea, atunci când cânt. Să cânt optimist şi senin, chiar şi când versurile sunt triste.

Care au fost cele mai fructoase colaborări realizate cu alți artiști? Aș vrea să includem aici și colaborările pentru muzica de film sau teatru, pentru că tu ai scris și astfel de muzică.

Fiecare colaborare contează, pentru că fiecare concert adună experienţă. Dar o să amintesc colaborările cu Radu Afrim, Alex Harding, Sarik Peter, Gyarfas Istvan, Berkes Balazs Big Bandul Radio, toate colaborările pentru ediţiile SoNoRo la care am participat, întâlnirea cu Petras Geniusas, cu care am cântat şi la Piatra Neamţ, muzicienii care mi-au devenit prieteni, nu doar colegi de scenă…

Ce te împlinește astăzi ca om, dar și ca artist?

Familia mă împlineşte ca om şi criticile constructive mă împlinesc ca artist. Motivaţia de a persevera stă în întrebarea de tehnică vocală „cum ar fi fost, totuşi, dacă?….”

Cel mai mult iubești ….?

Să iubesc.

Cel mai bun sfat pe care l-ai primit de la părinți?

Mi-e greu să aleg unul singur, dar cred că rămân la sfatul tatălui meu : „Propune-ţi ceva ridicol de imposibil, sau imposibil de ridicol. Să fii cel mai bun din constelaţia Aldebaran, de exemplu.”
Ăsta e un sfat bun.