Continuăm și în acest număr al periodicului nostru să vă prezentăm opere din creația lui Plaut, autor celebru al teatrului antic.
Epidicus. Personajul principal, sclavul Epidicus, din devotament pentru fiul stăpânului său, îi joacă acestuia tot felul de feste. În această privință, trăsăturile lui seamănă cu cele ale lui Scapin, eroul lui Moliere.
Se spune că Plaut manifesta pentru această comedie o deosebită predilecție. Publicul, de asemenea, o întâmpina cu însuflețire. E vorba de o piesă în care bătrânețea era luată în râs, în care autoritatea paternă era făcută ridicolă, iar minciuna și viclenia păreau că triumfă și libertinajul primea, ca singură pedeapsă, nereușita doar pe jumătate a intențiilor lui.
Menechmii. Intriga acestei comedii se țese pe asemănarea dintre doi frați, gemeni, unul fiind luat drept celălalt. Un negustor sicilian a avut fii gemeni, dintre care unul i-a fost răpit. După această întâmplare, negustorul a murit. Bunicul dinspre tată a dat copilului rămas numele copilului răpit, adică Menechmus Sosicles. Acesta, devenit bărbat, începe căutarea fratelui său, prin toate acele țări în care bănuia c-ar fi putut să fie dus de către răpitorii săi. Iată-l ajuns și în Epidam, orașul în care Menechmus cel răpit a făcut avere. Locuitorii orașului, toți, inclusiv metresa, soția și socrul, iau pe noul debarcat drept vechiul lor concetățean. În cele din urmă, frații se recunosc.
Cum am mai spus, piesa a plăcut mult. Cu cât eroul nostru, cel confundat, devenea mai perplex și mai furios de cele ce se întâmplau, cu cât, la un moment dat, nu știa ce zeu să mai invoce pentru a ieși din încurcătură, cu atâta spectatorii se amuzau mai copios. Probabil că în aceste situații de confundare a unui personaj cu altul există un fond comic durabil, într-atât de apropiat de nevoile naturale ale spiritului uman, încât acesta nu obosește niciodată în a-i găsi forme și întrebuințări noi. Umorul englez, bufoneria italiană, imaginația spaniolă, ingenuitatea germană, veselia franceză, toate, fără deosebire, sub înfățișări și deghizări diferite, au folosit acest procedeu. Moliere și Regnard, printre alții, confirmă faptul.
Mercator (Negustorul). Fabula, ca și titlul piesei, sunt luate de la comicul grec Filemon. Apropiată, ca subiect, de Asinaria și Casina, se și deosebește de acestea. În primele două piese era vorba de un pact rușinos între tată și fiu, precum și dintre stăpân și sclav, pentru a stăpâni în comun un bun, cât nu era posibil ca acesta să aibă un posesor unic. În piesa cea nouă, între cei doi rivali nu este cu putință vreo conciliațiune, așa încât unul dintre ei trebuie să dispară.
Tânărul Charin nu este negustor de meserie sau de vocație, ci a devenit negustor doar pentru câtva timp din ordinul tatălui său, Demifon, ca pedeapsă pentru neascultările și risipele sale cu curtezanele din Atena. Într-una dintre aceste călătorii de negoț, Charin a cumpărat o fermecătoare fată tânără, pentru a o lua cu sine. Bătrânul se informează cine e. Acanthion, sclavul lui Charin, plăsmuiește o minciună, spunându-i că este o sclavă pe care fiul se gândește s-o dăruiască mamei sale. Bătrânul, îndrăgostit în mod ridicol de Pasicompsa, se preface c-o cumpără, dând-o în păstrare vecinului său, Lisimac. Soția acestuia se teme ca tânăra fată să nu-i fie o rivală. Cu ajutorul prietenului său Entac, Charin își regăsește iubita.
Miles gloriosus (Soldatul fanfaron). Nodul acțiunii în această comedie îl formează îngâmfarea căpitanului Pirgopolinice, un viteaz de carton. Din cauza acestei îngâmfări, nu vede cursele care i se întind. Răpește o tânără fată, fiind convins că aceasta îl va și iubi. Ajutată de un sclav abil, tânăra se salvează din ghearele stăpânului său, înșelându-1 totodată cu tânărul de care este îndrăgostită. Cheia notei comice stă în prostia căpitanului fanfaron. Acesta e de două ori ridicol: o dată prin pretenția lui de cuceritor al inimilor de femei, deci ca favorit al lui Venus, și a doua oară prin vanitatea lui de viteaz, deci ca ales al lui Marte. Îngâmfarea lui merge până departe: se crede, deopotrivă, idol al femeilor și spaimă a dușmanilor. Autorul are însă grijă ca până la sfârșit să-l facă să plătească scump, atât pentru prima trăsătură, cât și pentru cea de-a doua.
Departe de a se pierde în bufonerii, dimpotrivă, această comedie este una dintre acelea în care spiritul de finețe al lui Plaut se afirmă în mod deosebit. Astfel, în contrast cu prezumția prostească a căpitanului, autorul ne ajută să prețuim și intervențiile de bun gust ale unui bătrân care este, de fapt, personajul spiritual al piesei. Totul, în manifestările acestuia, e făcut să placă, să intereseze, să comunice. Are întotdeauna o dispoziție agreabilă, e vesel, susține conversația cu vioiciune, nu-i iartă pe proști, se complace în societatea oamenilor deschiși, știe să facă încă pe tânărul fără a cădea însă în ridicol, deține parcă un meșteșug al fericirii, are un sistem de viață pe care nu-l păstrează numai pentru sine, ci din care e gata să împărtășească tuturor celor capabili să gândească și să simtă ca el.
Piesa a dobândit repede celebritate. A fost apreciată, deopotrivă, pentru puterea ei de a amuza, cât și pentru substratul său moral. Personajul fanfaronului a dobândit proporțiile unui caracter, trecând ca atare în scrierile moraliștilor ca și în uzanțele conversației superioare. Cicero, de pildă, precizează: „E o rușine de a te lăuda tu însuți, mai cu seamă prin minciuni, și de a fi de râsul celor cu care vorbești, întocmai ca Soldatul fanfaron”.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
(sursa: Ion Zamfirescu – „Istoria universală a Teatrului. Volumul I: „Antichitatea”, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958)
