Celălalt mare poet comic al latinității a fost Publius Terentius, supranumit Afer. Îi cunoaștem viața, mai cu seamă din povestirea biografului latin Suetoniu. Terențiu a văzut lumina zilei la Cartagina, către anul 194 î.Hr. Asupra originii lui nu există date certe. Se crede ori că ar fi fost fiul unuia dintre prizonierii duși în metropolă după căderea Cartaginei, ori că ar fi fost răpit de pirați și vândut ca sclav la Roma. Aici a avut ca stăpân pe senatorul Terentius Lucanus. Acesta, cucerit de inteligența precoce a copilului, l-a crescut cu grijă, i-a dat instrucție și apoi l-a eliberat.
Odată liber și intrat în lumea literelor, Terențiu devine unul dintre obișnuiții casei lui Scipion Emilian, unde va face cunoștință cu aristocrația Romei, cu scriitori, poeți și oameni de spirit ai epocii. În atmosfera de cenaclu a acestei case, s-a creat tradiția acelei filozofii romane de tip eclectic, care își va găsi principala ei expresie în scrierile lui Cicero. Pentru formația lui Terențiu, ca poet și dramaturg, faptul este de primă însemnătate. Tot ce va scrie de acum înainte, va scrie pentru societatea întâlnită aici. Direcția sa de gândire, tonul poetic, linia de rafinament și eleganță, toate acestea îi vor fi inspirate de gustul și stilul lumii aristocratice, în care s-a complăcut ca și cum i-ar fi aparținut dintotdeauna.
În anul 166, supune edililor spre judecată prima sa piesă, Andria. Cu avizul favorabil al poetului Caecilius, aceștia autorizează reprezentarea ei și astfel începe cariera dramatică a tânărului debutant. Succesul și celebritatea vin repede, nu însă fără o seamă de peripeții și de mizerii, puse la cale de către rivali și răutăcioși.
S-a spus, anume, că Terențiu nu ar fi singurul autor al operelor sale. Mai precis, patronii săi din lumea aristocratică l-ar fi ajutat în compunerea lor. Ni s-a păstrat de către un comentator epigrama următoare: „Spune, Terențiu, piesele care ți se atribuie ție de cine sunt oare? Nu sunt cumva de către unul din aceia care au în mâini soarta popoarelor; nu este oare un personaj încărcat de onoruri acela care le-a scris?”
În privința aceasta, numele puse mai des în circulație erau acelea ale lui Scipion și Laelius. În unele din prologurile sale, Terențiu menționează aceste acuzații, fără a le confirma și, totodată, fără a le nega. Această atitudine de reticență era explicabilă. Nu putea să dezmintă categoric niște afirmații care puteau să constituie o măgulire atât la adresa protectorilor săi, cât și la adresa propriei creații. Nimic mai firesc, deci, decât să se apere cu afirmații ca acestea: „Voi îmi faceți din aceasta o imputare, dar eu văd mai degrabă în ea o laudă; sunt mândru să plac acestor personaje, pe care voi le iubiți cu toții.”
În sine, aceste incidente nu spun mare lucru. Sunt, însă, interesante ca atmosferă, întrucât simțim din ele în ce fel comediile lui Terențiu alcătuiau un motiv de preocupări și discuții literare.
Pentru formația lui Terențiu, atât a lui ca om cât și a concepției sale poetice, contactul său cu lumea aristocratică a contat mult. Mai întâi, prieteniile sale influente i-au mijlocit reprezentarea pieselor, fără întârzieri și piedici grele. Ambianța unor cercuri și a unor oameni inteligenți i-au dat preocuparea de a-și constitui un stil nobil, elegant, departe de violențele care puteau să placă publicului larg și pe care acesta le cerea insistent autorilor lui favoriți.
Teatrul lui Plaut fusese plebeian; al lui Terențiu devine aristocratic. Prin aplecările sale de poet de salon, a năzuit să aristocratizeze comedia latină.
Cariera de scriitor a lui Terentiu a fost scurtă. După ce a dat la iveală șase comedii – Andria (Fata din Andros), Eunuchus (Eunucul), Heauton timorumenos (Cel ce se pedepsește singur), Phormio (Phormio), Hecyra (Soacra), Adelphi (Frații) – a plecat în Grecia. Se spune că, întorcându-se de aici cu un număr de piese noi, imitate după Menandru, a fost surprins de furtună pe mare. A fost înghițit de valuri, împreună cu manuscrisele sale. O altă versiune pretinde că i s-ar fi înecat numai manuscrisele, ceea ce însă i-ar fi grăbit moartea și și-ar fi încheiat viața curând, la vârsta doar de treizeci și șase de ani.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
(sursa: Ion Zamfirescu – „Istoria universală a Teatrului. Volumul I: „Antichitatea”, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1958)
