Istoria artelor – Teatru: Declinul Tragediei Greceşti (II)

Inovările creatorilor mai puțin importanți (II)

Critias are în tragedia sa „Sisif” un pasaj caracteristic, în care personajul principal rosteşte asupra religiei opinii cu totul libere, mergând la o adevărată profesiune de ateism.

Karkimos, cu cei trei fii ai săi – Xenocles, Xenotimos şi Xenarc -, a căror activitate a început în ultima parte a secolului al V-lea şi s-a prelungit până către jumătatea secolului al IV-lea, sunt şi ei inovatori, prin atenţia specială pe care au acordat-o punerii în scenă. Faptul era de natură să corecteze sensul prea sentenţios şi prea filosofic al tragediei, dându-i, prin dansuri, decoruri sau diferite ingeniozităţi de punere în scenă, mai multă mişcare şi spectaculozitate. Încercarea a trezit proteste şi ironii, printre care găsim şi pe acelea ale lui Aristofan.

Cauze şi forme ale declinului tragic

Aparent, tragedia continuă să se afle în cinstea publicului grec. Chiar şi în secolul al IV-lea, nenumăraţi poeţi stăruiesc în a-i consacra principala lor activitate. Aceştia abundă; sunt tot atât de mulţi – se spunea – ca şi stelele pe cer. Încercările de regenerare ar avea aerul să demonstreze că tragedia era un gen încă viu, puternic, capabil să-şi însuşească şi să asimileze elemente noi, perfecţionatoare. Totuşi, realitatea e alta. Departe de-a mai străluci, de-a mai fi vitală, dimpotrivă, tragedia greacă aluneca iremediabil spre declinul său.

Cauzele fenomenului sunt numeroase şi complexe. Ele ţin, deopotrivă, şi de împrejurări istorice ca şi de factori spirituali şi morali proveniţi din acestea. În primul rînd, trebuie să avem în vedere situaţia politică şi economică din secolul al IV-lea. Eşecul din războiul peloponesiac, tirania celor treizeci, perioada de constrângere care a urmat, teroarea care în mod brusc lua locul libertăţii de gândire de altădată, toate acestea întreţineau la Atena o atmosferă depresivă, grea, de natură să deprime şi să altereze sufletul cetăţii. Populaţia, smulsă parcă din rosturile ei fireşti, dădea din ce în ce mai mult semne de oboseală morală. Ezita să mai lupte şi chiar să mai creadă în ceva. Se vorbea mult, fie într-o notă rece de raţionalism steril, fie într-una frivolă, gălăgioasă ori sceptică.

Grija pentru Cetate, pentru prosperitatea ei, pentru buna ei reputaţie, e lăsată în umbră. Ce predomină, este o agitaţie de suprafaţă, fără conţinut şi fără măreţie.

Viaţa religioasă, şi ea, alunecă pe aceleaşi pante. Asistăm încă la multe manifestări religioase, însă, majoritatea acestora, departe de a mai ţine de o credinţă fermă şi adâncă a poporului, sunt mai mult nişte influenţe orientale, tinzând să înlocuiască vechile moravuri publice cu fapte şi ceremonii orgiace.

Situaţia economică, privită de la distanţă, pare prosperă. E vorba, însă, de o prosperitate artificială şi, totodată, periculoasă. Creşterea volumului de operaţii comerciale cu oraşele din Asia, cu Fenicia şi cu Egiptul dă impresia de belşug. Armatorii din Pireu îndrumă în toate direcţiile Mediteranei corăbii încărcate cu produse greceşti. Avem, însă, de-a face cu o prosperitate a oamenilor de afaceri, nu şi una a cetăţii ca atare.

Nu se mai construieşte, ca în secolul lui Pericle, pentru ideea şi prestigiul statal. Noul îmbogăţit nu înţelege ce poate însemna Acropolea şi bineînţeles nu-i simte nici nevoia. Se construieşte, în schimb, pentru luxul şi vanitatea noilor stăpâni. Construcţia de temple şi de teatre trece în umbră, făcând loc somptuozităţii din palatele particulare. Cu cât în straturile sociale de jos mizeria şi lipsurile sunt mai mari, cu atât în straturile sociale de sus se instalează luxul şi risipa.

Într-o asemenea atmosferă, teatrul nu mai putea să-şi păstreze vechea lui demnitate. Genul tragic avea să se resimtă cel dintâi. E în firea tragediei, ca ea să trăiască din fapte sobre, severe. Ea nu se poate susţine prin simple fapte cotidiene, prin jocuri de conversaţie elegantă sau prin ingeniozităţi de punere în scenă. Pentru a exista, tragedia are nevoie de pasiuni puternice, de emoţii sincere şi adânci. În măsura în care ea e ţinută să zugrăvească lupta omului cu viaţa sau lupta omului cu sine însuşi, tragedia reclamă stări de tensiune, situaţii patetice, încordări ale gândirii ori ale pasiunilor, pătrundere filosofică în sensurile sociale şi morale ale existenţei, spirit de sacrificiu, rezoluţii energice, putere de observaţie unită cu o egală putere de abstracţie.

Sub constrângerea acestor situaţii, criza tragică va lua forme din ce îîn ce mai vizibile; în mod lent, creaţia tragică se va descompune. Tragedia va începe să-şi piardă vechile ei înţelesuri colective, în locul lor instalându-se diferite forme şi caractere individualiste.

Cu alte cuvinte, tragedia nu mai reprezintă acea integritate morală şi spirituală, care făcea ca prin gura poetului să vorbească însăşi conştiinţa cetăţii sau care dădea poetului o autoritate exclusivă asupra întregii reprezentaţii. Se recurge tot mai mult la serviciile regizorilor; e nevoie de punere în scenă, pentru ca piesele să capete viaţă şi să devină accesibile publicului. Din vechea lor demnitate de autori tragici, poeţii decad acum la una de simpli autori dramatici.