În numărul 15, apărut în august 2021, făceam referire la originile Tragediei antice, precum şi la organizarea spectacolelor din acea vreme, luând ca reper Teatrul lui Dionysos.
În textul de faţă vom continua periplul prin domeniul Tragediei. Ne va însoţi teatrologul şi criticul de teatru ieşean Constantin Paiu, de la care aflăm (prin intermediul lucrării sale „Repere în Teatrul antic grec şi latin“, Editura ARTES, Iaşi, 2000) că în Elada, rolurile erau interpretate de un actor, doi actori sau trei actori, însă niciodată mai mulţi. Acţiunea era cunoscută dinainte, iar personajul era identificat prin intermediul măştii pe care o purta. Se poate spune că masca purtată de actor, mască ce acoperea ca un coif capul actorului, îl „demasca“.
Rolul măştii în Teatrul antic
Atunci, în antichitate, masca actorului era destinată amuzamentului, distracţiei spectatorilor. În lucrarea „OM şi MASCĂ“ (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2012), teatrologul Gheorghe Hibovschi precizează că «masca-obiect» (pentru că există şi masca vie, mimica actorului, n.r.) necesită repetiţii, pentru ca actorul să se familiarizeze cu noua sa identitate, să se descopere în noua sa postură prin contacte repetate cu partenerii de joc, adaptându-se reacţiilor. Concentrarea actorului se mută de pe expresia facială (a măştii, n.r.) pe mişcările trupului şi pe semnificaţiile acestora. Actorul adoptă o mască şi, un răstimp mai mare sau mai mic, nu se mai joacă pe sine.“
Revenind la teatrul din Grecia antică prezentat de Constantin Paiu, precizăm că măşti profilate în spectacolele din acea vreme erau de 28 de feluri: 6 tipuri de bătrâni, 8 tipuri de tineri, 3 tipuri de sclavi, 11 tipuri de femei.
Gura măştii purtată de actor amplifica vocea, întocmai ca o pâlnie de megafon, astfel că „Masca cere imperios un corp şi o voce anume. Ea este un rezonator perfect şi neiertător al tuturor intenţiilor de joc“, este de părere Gheorghe Hibovschi.
Costumaţia şi rolul „corului“
Costumul era stilizat şi colorat după starea personajului, iar proporţiile trupului erau premeditat exagerate (umeri, piepţi şi şolduri din perne). Actorul purta coturni (tălpi groase, triunghiulare) în dramele satirice, unde predominau formele groteşti (elemente indecente, satiri în piei de ţap, sileni cu coadă de cal, în piei, desculţi).
În comedii, actorul purta veşminte obişnuite, care nu erau nici ele lipsite de exagerări şi deformări caricaturale.
Ne amintim din materialul trecut că teatrul din vremea antică era nelipsit de elementul denumit „cor“, care, prin intervenţiile sale, devenea un actor colectiv. Intervenţiile corului semnificau Vocea poetului, Conştiinţa colectivă, Punctul de vedere al publicului. În acelaşi timp, intervenţiile corului explicau antecedentele sau faptele viitoare, comentând prin dans sau prin mimă evenimentele narate. Costumaţia coriştilor urma indicaţiile textului: păsări, viespi, broaşte.
Acum ne oprim aici, iar până data viitoare, având creionate câteva elemente generale, vă invităm să vă imaginaţi o scenă din marele Teatru antic.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
