Cavalerii teutoni
Ne refeream în articolul trecut la coloniștii sași și secui, care au populat zona intercarpatică, la începutul mileniului al doilea. Acum vom afla câteva lucruri generale despre al treilea grup de coloniști aduși de unguri pentru apărarea stăpânirii lor în Transilvania, cavalerii teutoni. Aceștia proveneau dintr-un ordin de călugări militari, format cu ocazia cruciadelor, și se recrutau numai dintre germani. După pierderea locurilor sfinte de către creștini, regele Ungariei, Andrei al II-lea, i-a chemat în Transilvania pe teutoni, în anul 1211, care vin în frunte cu marele magistru al ordinului, Herman de Salza, și se așază în Țara Bârsei.
Cavalerii teutoni erau meșteri în clădirea cetăților de piatră după moda nobililor feudali din Apusul Europei. Așa se explică faptul că, la cererea regilor unguri, ei au clădit mai multe cetăți în Ardeal, în scopul apărării trecătorilor din munți. Una dintre cetăți este cea de la Bran.
Cu voia regelui Ungariei, teutonii să trec și dincolo de Carpați, în Cumania, Țara Românească de mai târziu. Din documentele din acea epocă aflăm că teutonii trecură „peste munții acoperiți cu zăpezi” și întemeiară acolo „o cetate foarte întărită”. Foarte probabil, mai multe dintre ruinele de cetăți care se văd în Carpații Munteniei, precum cetatea zisă a lui Vlad Țepeș de la Cheile Argeșului și cea cunoscută sub numele Negru Vodă, mai sus de Câmpulung, au fost zidite de ei și mai târziu au fost reparate de domnitorii români.
Peste câțiva ani, s-a produs însă un conflict între regele Ungariei și cavalerii teutoni. Regele se temea ca nu cumva cavalerii să păstreze pentru dânșii cetățile clădite, precum și regiunea în care fuseseră așezați, în Ardeal. De aceea, înainte ca ei să aibă vreme să se întărească mai mult în aceste părți, el revocă privilegiul ce li-l dăduse și poruncește cavalerilor teutoni să plece din Transilvania. Aceștia, nesimțindu-se în stare a rezista, s-au retras și s-au așezat în Prusia, la vărsarea Vistulei în Marea Baltică, acolo unde au format un stat puternic, care multă vreme a fost o piedică în dezvoltarea Poloniei. Faptul arată de ce primejdie scăpasem noi, românii.
Întemeierea Țării Românești. Primii domni până la Mircea. Năvălirea tătarilor (1241)
Ultima năvălire a barbarilor în părțile noastre a fost cea a tătarilor, un popor de rasă galbenă, care a venit din părțile Uralilor și ale Mării Caspice. Năvălirea lor în Europa a avut loc în anul 1241. I-au atacat mai întâi pe ruși, cucerind Kievul, pentru ca apoi să se îndrepte spre Europa Centrală, despărțindu-se în mai multe hoarde. Una dintre ele a trecut prin Moldova și Țara Românească de mai târziu și de acolo, prin trecătorile Carpaților, în Transilvania.
Regele Ungariei, Bela al IV-lea, nu a izbutit să-i oprească și a fost silit să fugă peste graniță. Lovitura dată puterii ungurești s-a dovedit a fi una puternică, pentru că a fost nevoie de mulți ani pentru repararea ruinelor lăsate de barbari.
După ce au prădat în voie, tătarii s-au retras din Ungaria, rămânând însă stăpâni asupra țărilor de dincoace de Carpați. Stăpânirea lor nu era una directă. Îngăduiau ca regiunile supuse să fie guvernate de conducători băștinași, mulțumindu-se cu încasarea tributului.
Primele organizații politice românești în Nordul Dunării
Năvălirea tătarilor a îngăduit românilor să se dezvolte liberi, căci slăbind puterea ungurească a fost înlăturată primejdia întinderii stăpânirii acesteia și peste Carpați. Ungurii întemeiaseră în Oltenia, în părțile Mehedințiului, un Banat al Severinului. Cetatea Severinului era pusă sub conducerea unui castelan ungur, cu titlul de ban. De asemenea, ei încercară o pătrundere și pe calea religioasă, întemeind pe Milcov o episcopie catolică pentru cumani. Această episcopie a fost însă distrusă de tătari.
În anul 1247, ungurii i-au adus la Severin pe cavalerii ioaniți (ordin de călugări de cavaleri înființat în vremea cruciadelor), acordându-le acestora privilegiul de a se impune în toate micile voievodate sau cnezate românești dintre Carpați și Dunăre.
Românii aveau pe atunci mici stătulețe conduse de cnezi sau voievozi, titluri împrumutate de la slavi. Pe Valea Jiului, era voievodatul lui Litovoi, de care ținea și Țara Hațegului, dincolo de munți. Tot în Oltenia, erau cnezatele lui Ioan și Farcaș, în județul Vâlcea, care plăteau tribut ungurilor.
Românii din aceste părți erau obligați, în caz de primejdie, să-i ajute cu oaste pe cavalerii ioaniți, care aveau o armată deosebit de organizată, pe care regii unguri puneau temei.
Dincolo de Olt, în părțile Argeșului și ale Muscelului, era un alt voievodat românesc, cel al lui Seneslav, care de asemenea era liber de orice stăpânire străină.
Cum în zonă se formaseră mai multe orașe, sașii din Ardeal făceau comerț, cumpărând mărfuri din Orient. Se formează astfel prin țara noastră drumuri de negoț, care treceau, unul de la Sibiu, prin Pasul Turnul Roșu, spre Dunăre, de-a lungul Oltului, celălalt de la Brașov, prin Pasul Bran, pe Valea Ialomiței, până la Brăila.
Sașii aveau să întemeieze orașul Câmpulung Muscel, în care a existat încă multă vreme o colonie săsească.
Din reunirea acestor stătulețe și orașe avea să se întemeieze mai târziu Țara Românească.
Cel dintâi care a încercat acest lucru a fost Litovoi, voievodul de la Jiu. La anul 1274, el ocupă o parte a Banatului unguresc de Severin și refuză să se mai recunoască supus al ungurilor. Acesta trimite atunci împotriva-i, oaste condusă de magistrul Gheorghe, care îl învinge. Litovoi este ucis în luptă, iar fratele său, Bărbat, este luat prizonier. Ungurii sunt de acord să îi redea libertatea și domnia în fruntea voievodatului fratelui său, în schimbul plății unei mari sume, ca preț de răscumpărare.
Astfel, prima încercare a voievodului din Oltenia de a întemeia un stat românesc liber nu izbutește. Ea a fost reluată mai târziu, cu mai mult succes, de urmașii lui Seneslav din dreapta Oltului.
Documentare realizată de
Valentin ANDREI
(suport de documentare: Petre P. Panaitescu – „Istoria Românilor pentru clasa a VIII-a secundară”, București, 1942)
