Istoria românilor - Imperiul româno-bulgar

Românii din Sudul Dunării

În Sudul Dunării, în veacul al VI-lea, colonizarea romană se întindea din Valea Dunării până la Balcani, în Valea Moravei și pe coastele Mării Adriatice. Tot atunci, în vremea lui Iustinian, cele mai multe numiri de localități din Nordul Bulgariei de azi și din Serbia veche erau încă latine, ceea ce dovedește o masă compactă de populație latină în aceste părți. Odată cu năvălirea slavilor și așezarea lor în Serbia și Bulgaria, a început dislocarea acestei mase latine. Unii români au trecut în Nord, peste Dunăre, alții au emigrat spre Sud, spre părțile muntoase din mijlocul peninsulei Balcanice, iar alții, mai târziu, spre Apus. Această emigrare nu s-a făcut imediat, ci încetul cu încetul, timp de mai multe veacuri.

Din schimbarea așezării românilor din Sudul Dunării au rezultat mai multe grupuri izolate de români şi anume: românii din Macedonia şi Tesalia, sau românii din Pind, cunoscuți azi sub numele de aromâni; românii din Hemus (vechiul nume al Munților Balcani), odinioară foarte numeroși, s-au slavizat cu vremea, rămânând numai un grup mic în Sud-Vestul Bulgariei, românii megleniți; românii istrieni, erau în Evul Mediu foarte numeroși, întinzându-se peste o mare parte a Croației și Dalmației, sub numele grecesc de mavrovlahi sau morlaci (români negri). S-au slavizat și ei și au rămas cu limba lor numai în câteva sate din Peninsula Istria.

Românii din Pind au format în Evul Mediu mai multe stătulețe. Încă din veacul al XI-lea, călătorul evreu Beniamin de Tudela îi pomenește în părțile muntoase ale Pindului şi spune că nu ascultă de nici un stăpânitor. Mai târziu, la începutul veacului al XIII-lea, se formează în Tesalia un stat liber, Vlahia Mare, ai cărei principi au purtat războaie cu grecii bizantini și împotriva cruciaților apuseni așezați la Salonic și în Epir. În Etolia era un alt stătuleț, Vlahia Mică, iar în Epir Vlahia de Sus. Un stat mai însemnat au format românii din Hemus (Balcani) împreună cu bulgarii.

Înființarea imperiului româno-bulgar (1186)

După distrugerea Imperiului Bulgar de către împăratul bizantin Vasile al II-lea, Imperiul de Răsărit se întinde din nou până la Dunăre, granițele lui rămânând până acolo aproape două veacuri. Profitând de slăbirea imperiului, după căderea dinastiei Gomnenilor, bulgarii, împreună cu românii din Hemus, se răscoală și formează un imperiu numit Imperiul româno-bulgar. Răscoala a pornit de la Târnova sub conducerea a doi frați români, Petre şi Asan, zis Bielgun (Cojoc Alb). Ei erau căpeteniile păstorilor vlahi din Munții Hemus (Balcani) și aveau castelele lor în acești munți. Trimiși de populație, ei s-au dus la Constantinopol, la împăratul Isac Anghelos, pentru a cere scăderea dărilor. Au fost refuzați și batjocoriți. Prin urmare, au provocat o răscoală a românilor și bulgarilor împotriva grecilor.

Se observă că de la început elementul românesc avea rolul principal în noul imperiu. Împăratul Isac a contraatacat și a izbutit, la început, să-i învingă pe răsculați, silindu-i pe cei doi frați să se adăpostească în Nordul Dunării. De acolo, ei s-au întors, și, cu ajutorul cumanilor, reușesc să îi învingă pe bizantini. Se formează astfel un imperiu, care la început cuprindea cea mai mare parte din Bulgaria de azi, cu capitala la Târnova.

După câțiva ani de domnie, Petre și Asan au fost uciși de boierii rivali, ajungând ca în fruntea noului imperiu să se instaleze fratele lor mai mic, Caloian, cunoscut și ca Ioniță.