Am făcut referire, în numărul anterior, de celebra bătălie a lui Mircea cel Mare (cel Bătrân) cu turcii, de la locul numit Rovine.
Firul istoriei se deapănă mai departe și iată că, în septembrie 1396, are loc un eveniment de mare importanță în plan european: Cruciada de la Nicopole. Regele Ungariei, care va deveni împărat, Sigismund de Luxemburg, face propagandă în Occident pentru a primi ajutorul cavalerilor francezi, germani, ajutorul Apusului cel puternic. Și, în cele din urmă, după ani de negocieri, se urnește o mare armată de cavaleri din Franța, în frunte cu fiul ducelui Burgundiei, care este cel mai bogat și puternic senior din tot Occidentul. Era mai puternic și decât regele Franței, fiindcă Burgundia, în momentul acela, poseda și Flandra (Belgia și Olanda de astăzi), regiune foarte înaintată din punct de vedere al producției postavurilor. Acest burgund e însoțit de mii de cavaleri apuseni și, împreună cu armata regelui Ungariei, ajunge în Bulgaria de astăzi, la Nicopole, pe Dunăre.
Mircea cel Mare se află și el acolo, lângă regele Sigismund, zic unele surse, cu 3.000 de călăreți. S-a bătut cu turcii și a știut să-i învingă. În ajunul înfruntării, la întrunirea comandanților marii armate cruciate, Mircea îi sfătuiește cum să atace uriașa armată turcă. Nu frontal, așa cum obișnuiesc cavalerii francezi – care sunt învățați cu armurile lor grele, cu caii lor grei, și ei îmbrăcați în zale, închipuindu-și că mătură totul în fața lor. Nu frontal, ci atacul trebuie dat mai întâi de cavaleria ușoară, pentru a răspândi și anihila pedestrașii așezați în fruntea armatei turce. N-au vrut să-l asculte. Trufașii cavaleri francezi, orgolioși, l-au dat la o parte pe Mircea și au atacat nebunește, frontal. A fost un dezastru cumplit pentru cavaleri, fiindcă turcii așezaseră țăruși în pământ, pedestrașii trăgeau cu săgețile sau intrau printre picioarele cailor și îi tăiau sub genunchi, iar abia pe urmă, din trei părți, au apărut stoluri-stoluri de călăreți.
În urma înfrângerii catastrofale, mii de cavaleri au fost luați prizonieri. Unii au fost uciși în chiar seara bătăliei, sultanul răzbunând omorârea de către cruciați, în ajun, a unor turci prinși la Rusciuc. Captivii cei mai de vază au fost păstrați pentru a fi răscumpărați cu bani grei. Dezastrul cruciadei a descurajat eventualele încercări ale Occidentului de a veni în ajutorul țărilor creștine din această parte a Europei. Vina cade, înainte de toate, pe seama trufiei cavalerilor francezi.
După tragedia Occidentului de la Nicopole a apărut, la răsăritul împărăției otomane, un alt mare cuceritor, tot de neam turc: Timur Lenk. În câțiva ani, acesta devine stăpân, ca și Genghis-han cu o sută de ani în urmă, peste o împărăție a cărei putere nimeni n-o poate opri. Sultanul Baiazid își închipuie că e invincibil și duce război împotriva lui Timur Lenk. Marea bătălie se dă unde este astăzi capitala Turciei, la Ankara. Se vorbește de o încleștare între armate de sute de mii de oameni, în jurul lui Baiazid se află, ca un fel de batalion de gardă, cavaleri sârbi, care vor rămâne până la ultimul moment alături de sultan. Dar bătălia e pierdută, iar Baiazid, făcut prizonier, e dus în țara lui Timur Lenk, unde va muri doi ani mai târziu, în captivitate.
Mircea va profita de dispariția lui Baiazid și de faptul că trei dintre fiii lui se ceartă pentru tron.
Din această luptă, învingător iese Mahomed I, care va reveni, în 1420, împotriva fiului lui Mircea, Mihai, îl învinge și-l ucide, înlocuindu-1 cu fratele său vitreg, Radu zis Prasnaglava. Acesta, mai supus, va ceda cetățile de la Dunăre și o parte din Dobrogea. Cu acest Radu începe Țara Românească să plătească tribut Turciei.
Este de reținut, legat de Mircea cel Mare, că a fost pentru prima și ultima oară când un principe român intervine în mari afaceri politice internaționale.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
(suport de documentare: Neagu Djuvara – „O scurtă istorie ilustrată a românilor”,
Editura Humanitas, București, 2013)
