Elisabeta Vartic s-a născut în ziua de 5 februarie 1954, în comuna Vânători-Neamț. Este absolventă a Facultății de Istorie și Filosofie „Alexandru Ioan Cuza” Iași, specializarea Psihologie-sociologie.
Debut literar a avut loc în revista „Cadran”, în cadrul Cenaclului „George Bacovia” din București. Are apariții în reviste literare, precum: ,,Viața studențească” și „Amfiteatru” (publicații ale Uniunii Asociațiilor Studențești din România), „Convorbiri literare” (revistă a Societății „Junimea”), „Cronica”- Săptămânal politic-social-cultural Iași, „Opinia Studențească”- Iași, „Flacăra Iașului”, „Clopotul” (Botoșani), „Poesis” (Satu-Mare), „Ateneu”, ,,Caiete botoșănene”, „Lumina” (Târgu-Neamț), „Observatorul Militar” (revistă a Ministerului Apărării Naționale, București), „Dicționarul poeților botoșăneni”, „Istoria Literaturii Române de azi pe mâine”.
Volume publicate: „La țărmul cuvântului”, Comitetul de Cultură Botoșani (1979) – poezie; „De vorbă cu Mnemosyne”, Editura Junimea, Iași (1983) – poezie; „Loc pentru inimă”, Editura Princeps, Iași (2013) – poezie; „Viscol în iarbă”, Editura Papirus Media, Roman (2018) – poezie.
Stingeți lumina
Nu eu mă plâng, îngere,
buna mea carne se revoltă,
se ceartă cu lumea –
în loc să-și scadă lumina…
să-și stingă lumina…
Vai, unde-mi sunt gândurile,
cele mai rotunjite, mai vii?
despre ele, îngere, nici un cuvânt –
o tăcere de gheață –
în portul inimii – nici o corabie!
Nu eu mă plâng ție, îngere,
nu se mai poate, aș nu
se mai poate – îți zic –
carnea mea – bolnavă de moarte…
stingeți în scenă lumina…
stingeți lumina!…
Adevărul despre viață
Sufletul a căzut ca o piatră în fântână
nici nu se deșiră-n rotocoale
și nici nu se pierde
Adevărul e că viața e trecătoare și verde
atâta timp cât omul e în picioare
și nu se clatină, ca o cumpănă,
nici nu cade
doar stă în furtună ca bradul
și poate fi stâncă
și-i zare de nour, ori stea căzătoare…
O, inima mamei, sădită-n memorie, doare,
Sfântă muțenia tatei veghează
Pustiul din toate mai naște o oază
iar multele vorbe
Tăcerea o fac și mai mare…
Litanie, cât încă-s viu
Ochiul nu mai vrea să se închidă
pentru lumea de văzut promisă
căutam o mână caldă, ninsă
și-am simțit atingeri de omidă
În creneluri, flinte ruginite,
adierea plânsului în vorbă,
râd și plâng gândind la tine, Zorba!
dorul meu de viață infinit e!
Ochiul, gura, vrând să se deschidă
Pentru lumea de trăit, promisă
căuta-vom mâna caldă, ninsă
struguri dulci în loc de aguridă
Nu mai vreau „icoane” și cuvinte,
false trâmbițe, de mucava!
veacul, ca un tun, va exploda,
obosit de mersul înainte
Să ne tragem sufletul, pustiu
ca pădurea, toamna, înfrigurată
arcul lui „acum” sau „niciodată”
îl mai încordez, cât încă-s viu
La umbra duhului de floare
Ochiul său de piatră verde
clătinându-și apa-n două
când privit intens nu-și pierde
zborul flăcării de rouă
întuneric sfânt de rugă
cercănat de visul humii –
joc de iele pe irugă
iezii în lumină du-mi-i!
și mă-ncearcă și mă leagă
blândă chipului paloare
ca un plâns de-o clipă-ntreagă
la umbra duhului de floare…
ca un zbor umil de flutur,
calmă zbatere de-o clipă
ochiul vreau de ochi să-l scutur
zborul tragic, de aripă
„Dubito, ergo…”
Azi nu semăn cu mine
cea pătată de manuscrise…
cum îți colorezi cu cireșe
degetele copilăriei
așa îți joci la ruletă destinul
tu nu vezi cum ești,
îmi zise oglinda,
eu te privesc drept în frunte
unde stă ochiul
cel dinlăuntru și tace.
„nemurirea e un vis”
altfel, bunicul m-ar aștepta în ogradă
purtând pe umeri lespedea
fiului înviat, aiurind cu întristare:
„drăguțu’ bunicului,
ce somn odihnitor am dormit,
ce somn greu și mare!”
Refugiu în somn
Într-o zi o să mă strecor
printre voi și o să dispar
fără urmă, ca și cum n-aș fi fost;
atâta zbatere-n van, fără rost
până când pasul vorbei mi-e dar!…
Restul tăcere e, rouă de stea,
însingurarea ca un fruct amărui,
ție mă plâng, gând al oricui,
altfel și sufletul mi-ar sângera.
Nu mi-e greu, nu mi-e urât,
doar mi-e somn –
aș vrea cu podul palmei să mă scufund
până-n universul visat, din afund
și greul pământului să-mi fie domn…
Viclean și iubit
Urmele tale, Ieronim, sunt străvezii
abia recunoști în ele rostirea
câți munți ai lăsat sub pași, câte stepe?
vinovăția de a iubi cât o clipă de nemurire.
Stingeți repede toate încăperile
să nu se prefacă în labirint –
nimic nu sfârșește, nimic nu începe,
doar cercul se-nchide și nu-l poți petrece.
Dacă ai ști că acesta-i ecoul
gândului divin și nu efemerelor voci,
tiranica luptă cu inima lumii
ar crește în sfânta ardere pe rug.
Viclean și iubit, timpul, stâlp de lumină,
te-nchide în mine ca într-o casă, Ieronim,
hai împreună în insula lui Euthanasius
cu umbrele noastre libere să ne-întâlnim.
Autor articol: Valentin ANDREI
