Din raftul cu cărţi al bibliotecii am extras volumul de versuri scris de poetul pietrean Nicolae Sava, „Privighetoarea arsă”, editat în anul 2012 la editura ieşeană „Tipo Moldova”.
Despre autorul acestei cărţi, scriitorul şi profesorul Mircea A. Diaconu spunea: „Pe Nicolae Sava îl auzi rar citindu-şi poemele, vorbind despre poezia sa ori făcându-şi, din umbră, oricât de mascat, reclamă. (…) Puţini sunt poeţii care, ca el, să se fi pus atât de devotat în slujba poeziei, căreia nu-i cere nimic în schimb. Nici glorie, nici confort social, nimic altceva. Departe de capcanele vinovate ale narcisismului, de exhibarea de sine, de acea neîncredere care generează stridenţe, Nicolae Sava slujeşte poezia – şi frumuseţea – cu ardoarea cu care îşi mortifică fiinţa concretă. Cu cât fiinţa-i concretă se retrage mai mult în ea însăşi, cu atât poezia i se încarcă de forţă, de o tensiune în care simţi radicalitatea şi imperativul unei etici. Dinspre fiinţă spre poezie lunecă o austeritate care înseamnă adevăr, forţă, credinţă. Nu mă-ndoiesc că, asemenea unui interbelic, el ar putea să spună că, la noi, trăiesc prea mulţi poeţi şi prea puţini grădinari.”
Nicolae Sava s-a născut în ziua de 23 octombrie 1950, la Vânători-Neamţ. După absolvirea liceului în Târgu-Neamţ, a lucrat în diverse meserii, până în februarie 1990, când începe să lucreze ca redactor, la ziarul „Ceahlăul” din Piatra-Neamţ, unde publică ştiri, note, tablete, semnale editoriale, recenzii, cronici literare şi interviuri, mai ales din viaţa culturală.
A debutat cu versuri, în Revista „Tomis” (1969). Anii ’80 ai secolului XX sunt anii de consacrare definitivă a scriitorului. Cartea de poeme „Fericit precum mirele” a fost primită favorabil de critica literară. Alte volume: „Despre prietenie”; „Viaţă publică”; „Proză, domnilor, proză”; „Insolenţa nopţilor “, „Privighetoarea arsă”.
Din ultimul volum amintit, unul complex, care conține versuri, proză și un amplu capitol de referințe critice, extragem câteva poeme, pe care vi le supunem atenției.
AȘ FI FOST De timiditate nici nu m-aș fi născut aș fi lăsat pe altul în locul meu să vină. Printre orgoliile voastre, ar fi fost mai puternic, mai hotărât, mai bărbat. Un bărbat care ar fi știut să încalece viața ca un toreador pe care nu-l impresionează sângele ce curge în șuvoi de pe spinarea taurului adus la acest spectacol nedrept, inegal și crud. Aș fi fost tânărul acela care urcă înălțimile munților cu dezinvoltura șoimului ales, bărbatul care trece marea înot sfidând rechinii cei blânzi, fără să-l doară deloc depărtările. Pentru el, oamenii ar fi fost micii lui anonimi cu care s-ar fi jucat în orele de plictiseală. Dacă aș fi lăsat pe altul în locul meu să vină aș fi iubit mai mult femeia decât ideea de, aș fi înfrânt mai lesne viciul și pofta de-a muri încet, precum copacii care nu-și mai află umbra. (I. Umbra mea suficientă, din volumul „Privighetoarea arsă”) UN POEM VETUST Ar trebui să scriu o istorie a iubirii deși n-am fost niciodată mirele ei prețuit ci doar cel de rezervă. Vântul nu-mi mai aduce scrisori casa nu-mi mai e plină de prieteni (o avere din care au prăduit mulți, descoperită atunci când m-am trezit din adolescență) dar singurii zei la care mă închin în zilele de primăvară când mi-e frică să nu explodez încă de fericire. Am visat să scriu un cântec pentru ei, cei înlănțuiți în dragoste de-a pururi dar nu am fost binecuvântat de soarele celor care m-au trimis în lume decât cu o singură inimă și un singur piept pentru valuri. Vântul nu-mi mai aduce scrisori. Poate cândva voi scrie o istorie a iubirii cineva „care și-a împărțit fericirea cu sine” așteaptă să devină personajul citit, învățat pe de rost de adolescenții buimaci care trec necuviincios de cuminți printre stele simțind și ei că li se apropie clipa astrală. (II. Insolența nopților, din volumul „Privighetoarea arsă”) SUFLET CU TOARTĂ Cât de disponibil ești suflete-al meu ticălos și pervers! Te dăruiești orișicui fără reținere, fără pudoare, fără teama de a fi ridicol și deci repudiat de scorțoșii bucătari de bucătărie. Iar te-ai dăruit acelui băiat care îți admira trecutul ca pe o carte de istorie. Azi îi mai rămăsese doar să-ți ridice monumentul de rigoare. Soclul era gata. Pe deasupra internatului de băieți se plimbau nourii albi și obraznici ca niște uriași sâni de fecioară. Dar băiatul a trecut pe lângă el a aruncat o privire și s-a gândit să ridice o altă statuie. Sufletul tău devenise mult prea disponibil, prea disponibil și la vedere. Cineva îl va lua de toartă cândva se va plimba cu el prin oraș câtva timp până îi va obosi brațul și îl va lăsa altuia. Asta e bătrâne. Cine te-a pus să te naști așa, descheiat la suflet la toți nasturii? (III. Cu barca pe Yahoo, din volumul „Privighetoarea arsă”)
Autor articol: Valentin ANDREI
