Radu Florescu s-a născut în ziua de 14 iunie 1961, la Sabasa, Borca (Neamț). A absolvit Liceul „Mihail Sadoveanu” din Borca. Debut în Revista „Amfiteatru” (1982), după unele surse, în „Ateneu” (8/1983), apoi în volumul colectiv „Poeme singure”, 1989.
Cărți de poezie: „Camera liturgică”; „Satrapia”, „Casa din care ies”; „Negru transparent”; „Rău de pământ”; „Probă de viață”; „Poeme singure” (antologie).
Poeziile lui Radu Florescu au fost traduse în limbi de circulație internațională – italiană, franceză, engleză, germană, turcă, autorul fiind prezent în câteva antologii de poezie românească apărute în străinătate.
Despre cărțile sale au scris critici literari importanți, dintre care îi amintim aici pe Laurențiu Ulici, Ioan Holban, Al. Cistelecan, Cornel Ungureanu, Cristian Livescu, Mircea A. Diaconu, Ion Roșioru, Marius Chivu, Vasile Spiridon. Criticul literar, Al. Cistelecan afirma despre poezia acestui poet nemțean: „Radu Florescu își taie versurile cu precizie și siguranță. Poetul găsește întotdeauna drumul scurt spre stare și o atacă într-un limbaj minim și eficient. El nu o construiește, ci o definește. Lirismul său e unul de raport, cu o inventivitate ce se consumă cu precizia desenului, nu în fascinație. Sub enunțul rece și indiferent, de grefier, poetul lucrează în culori tari și în contraste violent.”
Membru al Uniunii Scriitorilor din România.
A primit Premiul Colocviilor de Poezie de la Neamț, precum și Premiile revistelor: „Convorbiri literare” și „Hyperion”, ale Festivalurilor de Poezie „Marin Sorescu” și „George Coșbuc”, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași, 2008.
amâni. mereu amâni în a-ți lua rămas bun
de la trecut.
azi trebuia să sapi pământul
din spatele casei. nu mult. nu prea adânc.
atât doar cât să-ți vezi viitorul
să-ți vezi ziua de mâine.
să-l vezi pe cel care vine.
dar tu amâni. mereu amâni.
ești fragil.
ești un biet om care până la sfârșitul zilei
va obosi. vei fi tot mai neîndemânatic
și blând ca serafimii.
locul în care te-ai hotărât totuși să sapi
e raiul furnicilor. acolo pâlpâie viața
acolo poți îngropa doar cântecul gâtuit
al mierlei.
în spatele casei
uneori noaptea se aude un urlet.
poate e cel care vine.
urci dealul din spatele casei.
ascuns printre aluni măceși mărăcini
și brusturi în floare
cu un baston din lemn de corn în mâini
aștepți ca puterea vântului să crească.
calculezi ca lumina soarelui pe cer
să nu-ți fie potrivnică
aștepți ca iarba să-ți mângâie genunchii
și când toate s-au aliniat
plonjezi impetuos
ca un surfer de elită
spre creasta dealului
simțind că ai prins sub picioare
valul perfect.
pe malul unui râu fărâma ta de adevăr este apa.
orice gând care leagă de trecut te macină.
întunericul dă târcoale inimii
îți atinge fața
și lasă urme adânci.
dai de pământ cu fericirea omului singur
cu diminețile care desfac până la os
frumusețea
și o ratează în ultima clipă.
ai deschis zeci de uși imaginare
și ai fost copleșit. la capătul zilei
ai privit în jur
dar nicăieri nevoia de tine.
ai fi putut ajunge departe dacă
soarele dimineții
ar fi fost ieri de partea ta.
sunt zile în care simți că ai trăit în copilăria morții.
în astfel de zile tu ești prada perfectă
ești adevărul nemilos
care înflorește în toate colțurile casei.
dar ani la rând între aceeași pereți
ați fost împreună
stângaci desenând stoluri de vrăbii
păsări de curte
care nu au zburat niciodată.
fără teamă ați împărțit atunci paharul cu lapte
merele acre
ghemul de sfoară.
azi în copilăria morții
ești scâncetul
care zgârâie pieziș sticla ferestrei
ca să vadă alt cer.
astă noapte marea s-a dezbrăcat la țărm.
tu bătrân îi vorbești
despre somn
despre alge
despre peștele leu peștele spadă
despre întunericul din burta peștișorului de aur
toți ascunși pe dealul din spatele casei.
îi vorbești despre abis
despre vocile care te cutreieră
despre vulpile care rătăcesc noaptea pe cer
schelălăind.
despre nevoia de fertilitate a zeilor.
dar ea nu.
scrâșnind din dinți îi vorbești atunci
despre iarbă
despre rădăcina de brusture
despre obiceiurile tale din munți
despre migrația sufletului din tată în fiu
despre lut. despre rut.
dar ea nu și nu.
azi poți crede că ești un om bun
și că ceea ce te desparte de cer
sunt cutiile de analgezice ascunse în dulapuri
sunt călăreții taciturni care în galop
dau ocol inimii
când sângele tău stă la pândă.
dar tu iubești negreșit
limbuția frenetică a zorilor
acea sălbăticiune cu urechi de vulpe
care îți taie calea
scânteind ca o lamă de ras.
aici unde țipătul înflorește în rană
dealurile se umplu de cari.
tu ceri recunoștință
ceri pace în toate colțurile casei.
te lepezi de viața
care nu ți se potrivește.
în lumea de mâine tu ești o simplă terminație nervoasă
o tăietură nefericită
făcută acum mulți ani
până aproape de os.
se face ziuă în toate cele
dar tu vorbești apăsat despre o buclă de timp
în care orice groapă se umple cu apă.
înțelegi puțin din fiecare
însă cel care stă întins în pat
cu ochii în tavan
și nu cere nimic pentru el
are parte de rugăciune.
uriașa desfătare a lucrurilor din preajmă
nu e pe placul tău.
ea vine și îți arată anii pe care i-ai trăit.
îți numără vertebrele
și te sărută apăsat pe frunte
lăsând să se vadă dinadins urmele.
are ceva care îți place
dar nu știi încă
să o spui. te învârte pe degete
până la a șaptea generație.
de când viața ta a luat-o razna
are viziuni cu tine
dar tu ești prea îndrăgostit
ca să vezi asta.
în zilele de crăciun
din podul casei auzi țipăt de păsări
dar în mintea ta
se înfiripă cu ea o primejdioasă poveste de dragoste
care zile la rând te lasă fără cuvinte.
sub puterea ei ești singur
dar fericit
ca o casă fără lumină
iarna.
Autor articol: Valentin ANDREI
