Presa din partea locului, din a doua jumătate a veacului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, cuprinde bogate informaţii cu privire la manifestările anuale dedicate evenimentului de la 24 Ianuarie 1859: cuvântări, serbări, amintiri din partea acelora care au trăit clipele marii bucurii din anul Unirii Moldovei cu Ţara Românească.
Ziare ca Bistriţa, Săptămîna, Corespondenţa provincială, Romanul, Unirea, Reformatorul, Telegraful etc, care apăreau în oraşele Piatra-Neamţ şi Roman, vehiculau idei menite să amplifice universul de reprezentări în domeniul unităţii naţional-statale şi consolidarea ei. Frecvent au figurat în titlurile lor cuvintele: Dacia, naţional, România Mare etc., cu ocazia însemnărilor pe marginea evenimentului.
Frecvenţa mare a articolelor dedicate evenimentului din 1859 se datorează şi faptului că pe aceste locuri, mai precis la Piatra-Neamţ, şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii soţia Domnitorului Unirii, Elena Cuza, care la 2 aprilie 1909 înceta din viaţă într-o casă care se află şi azi pe Strada Ştefan cel Mare.
Ample comentarii apar în anii 1884, 1909 şi 1934, cu ocazia împlinirii a 25 de ani, 50 şi, respectiv, 75 de ani de la actul Unirii. În toate localităţile s-a sărbătorit evenimentul „în chip cu totul înălţător şi cu tot fastul posibil“, la care luau parte „tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei“. După cuvântări, cântece patriotice, recitări din poeziile Unirii, seara aveau loc retrageri cu torţe, urmate de hore, în Piaţa Kogălniceanu din Piatra-Neamţ, în grădinile publice din Roman, Târgu Neamţ şi în majoritatea localităţilor rurale ale judeţului, cum ar fi: Hangu, Dobreni, Bicaz, Roznov, Girov, Bâra, Doljeşti, Timişeşti, Vânători.
Uneori, sărbătorirea zilei de 24 Ianuarie era conjugată cu comemorarea unor mari bărbaţi ai Evului Mediu moldav: Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare. De exemplu, în 1932, ziua de 24 Ianuarie a fost sărbătorită cu mare fast la Mănăstirea Bistriţa, acolo luând parte „întreaga suflare omenească a satului, din împrejurimi şi alte localităţi“, alături de „autorităţile civile şi militare de la Piatra“. Atunci s-a comemorat printr-o slujbă religioasă şi împlinirea a 500 de ani de la moartea voievodului Alexandru cel Bun. Au fost „frumoase coruri, dansuri naţionale, recitaluri de poezie“ la şcoala din localitate, aşa cum consemna presa, arătându-se că„24 Ianuarie reprezintă simbolul unităţii naţionale româneşti“.
Atunci când norii unei noi conflagraţii mondiale s-au abătut deasupra cerului Europei, la începutul deceniului al patrulea din veacul al XX-lea, presa din judeţul Neamţ insista, în articolele publicate, asupra realizării unităţii statale depline a poporului român, prin voinţa întregului popor, urmare a tendinţelor revizioniste ale Ungariei hortyste. Se arăta că atât Adunarea Moldovei, cât şi cea a Munteniei, au hotărât prin voturile lor, actul de la 1859. Adunarea de la Alba-Iulia a hotărât, tot prin voturile ei, actul de la 1918 şi că amândouă au fost realizate de trimişii naţiunii. „Ambele Uniri sunt efectul unei voinţe libere, exprimată prin vot nestânjenit, după toate principiile adevăratei democraţii, iar aceste voturi libere sunt titlul nostru juridic“, consemna unul dintre ziarele romaşcane în ianuarie 1934.
Demn de relevat este şi faptul că în această zi de ianuarie nu era instituţie şi localitate din Judeţul Neamţ care să nu comemoreze actul Unirii din 1859. În luările de cuvânt de către învăţătorii din satele judeţului Neamţ – consemna presa – evenimentul era prezentat ca o mare sărbătoare a poporului român. Pentru a fi şi mai sugestive, articolele din ziare consemnau şi situaţia ţărănimii prezentată de aleşii acesteia în Divanul ad-hoc al Moldovei, în timpul dezbaterilor din preajma Unirii. „Câtă-i Dunărea de mare şi de lungă curge râul sudorilor noastre se duce peste mări şi peste hotare, acolo se preface în râuri de aur şi argint […] iar noi de la ele nici că ne îndulcim […] vroim să scăpăm, să ne răscumpărăm de robia în care suntem, vroim să ne răscumpărăm, să nu mai fim ai nimănui, să fim numai ai ţării şi să avem şi noi o ţară […].“
Semnalăm şi un pertinent articol despre importanţa actului Unirii de acum 162 de ani, intitulat: 24 Ianuarie 1859, o mustrare şi un îndemn, care apare sub semnătura profesorului Aurel A. Rotundu, în ziua de duminică, 31 ianuarie 1943, în Ceahlăul, săptămânal de informare şi afirmare românească (director Mihail Avadanei, redacţia şi administraţia se afla în Palatul Administrativ – Prefectura – din Piatra-Neamţ, clădirea Complexului Muzeal Judeţean de azi).
Pentru veridicitatea acestuia, redăm, în cele ce urmează, cele mai sugestive pasaje. Aşadar, „Unirea Principatelor noastre, Moldova şi Muntenia, la 24 Ianuarie 1859, este rezultatul unui gând care s-a înfiripat anevoie în cugetul românesc. După ce secole de-a rândul trăisem despărţiţi, în formaţii politice deosebite, adeseori în lupte fratricide, pe încetul şi-a făcut drum la începutul celui de al nouăsprezecelea veac ideea unităţii noastre naţionale. Pentru aceasta, însă, a fost nevoie de renunţare la vechi deprinderi, de părăsire a vechi pretenţii şi pofte personale; a fost nevoie mai cu seamă de acel spirit de solidaritate naţională, a tuturor românilor în jurul ideii de unitate românească.
Generaţia anului 1859 a ştiut să realizeze această solidaritate, renunţând la vechile obiceiuri care ţinuseră pe fraţi în două ţări deosebite. Numai aşa s-a putut înfăptui, o dată pentru totdeauna, Unirea pe care o întrevăzuse, fulgerător doar, neamul nostru, cu mai bine de 250 ani mai înainte a Munteniei, Moldovei şi Ardealului.
De data aceasta, însă, Ardealul nu era cuprins în unitatea noastră naţională. Asta nu înseamnă însă că 24 Ianuarie 1859 înseamnă mai puţin decât anul 1600 al înfăptuirii lui Mihai.
Dimpotrivă, înseamnă mai mult: căci 1859 realiza mai mult decât o simplă unire teritorială, realiza o unire sufletească, conştientă şi solidară, menită a veşnici actul săvârşit la 24 Ianuarie, prin alegerea la domnie în amândouă ţările a colonelului Alexandru Ioan Cuza.
Abia prin înfăptuirea acestei solidarităţi se punea început marilor realizări ale neamului, atât pe tărâmul politicii naţionale, cât şi pe tărâmul producţiilor spirituale, de simţire, cugetare şi ştiinţă, putând să ajungem la acelaşi nivel cu popoarele mai înaintate ale lumii.
Numai prin acest simţ de unire, numai prin această solidaritate am putut înfăptui marile fapte istorice ale independenţei noastre totale din 1877, ale reîntregirilor teritoriale şi naţionale din 1918, care ne-au dus la minunea României Mari, după secole de suferinţă. De aceea, anul 1859, cu al său 24 Ianuarie şi generaţia acelei vremi, înseamnă punct nou de plecare în viaţa neamului nostru…“.
Noi, cei de astăzi, nu putem decât să îi dăm dreptate profesorului de istorie de la prestigioasa instituţie de învăţământ Liceul „Petru Rareş“!
Prof. Gheorghe RADU
