Primăvara, în anotimpul renașterii întregii naturi, peste tot prin lunci, văi, poiene, avem parte de concertul dat de diverse păsări autohtone ori sosite de prin alte zări. În credința populară românească, în perioada cuprinsă între Buna Vestire (25 martie) și Sărbătoarea Sânzienelor (24 iunie), în pădure se aude cântecul cucului.
În cele ce urmează vă propunem o variantă a legendei cucului, aflată de etnologul Simion Florea Marian:
A fost odată un împărat şi-a avut doi feciori, pe Cucu şi Ştefan, amândoi cu părul de aur, pe umeri aveau un luceafăr, pe piepturi semnul lunei şi al soarelui, iar faţa lor strălucea ca piatra cea scumpă. Împăratul a pornit la un război mare, din care nici nu s’a mai întors, căci dușmanii l-au omorât.
Înainte de a pleca împăratul la acel război, a zis fiilor săi:
Ascultați, fiilor, ce vă spun ! Eu mă duc la război, iară voi rămâneţi în pace cu mama voastră și de cumva s’a întâmpla ca eu să mor în acest război mare, atunci în locul meu vei urma tu fiule, Cucu.
După sfârşitul bătăliei, auzind împărăteasa despre moartea soţului ei, îndată strânse sfat mare şi întări în scaunul împărătesc pe fiul ei Cucu, precum lăsase soțul său.
Lui Ştefan, însă, nu-i păru bine, de aceea și începu a pismui pe frate-său. Văzând aceasta, mama lor încercă destul a-i împăca; însă toate fură în deșert, căci niciunul nu voia decât împărăţie ori moarte.
Lucrul deveni luptă între cei doi fraţi, iar Ştefan învinge pe frate-său Cucu şi-l alungă de pe scaunul împărătesc.
Atunci, auzind despre aceasta, tatăl lor care se afla în cealaltă lume, scrise numai decât o carte şi, dând-o unui corb, îl slobozi pe buricul pământului să iasă afară în lumea cea nouă cu cartea şi să o dea feciorului său, acuma împărat. Dar Ştefan nu băgă în seamă nici înfruntările tătâne-său, că nu face bine, şi aşa lucrul rămase ca mai înainte.
Mama lor, supărată foarte, s’a îmbolnăvit greu și, înainte de a muri, chemă pe amândoi fiii la sine şi se încercă încă o dată şi mai pe urmă a-i împăca.
Văzând şi de astă dată că sfatul ei părintesc nu-l primesc, zise:
Dacă nu mă ascultaţi voi pe mine, eu vă blestem, cu lacrămile în ochi şi cu limbă de moarte, ca Dumnezeu să vă despartă deolaltă, pe unul la răsărit şi pe celălalt la scăpătat și oricât vă veţi încerca a vă întâlni laolaltă, să nu vi se împlinească această cerere a voastră.
Zicând aceasta, dânsa muri, iară pisma între cei doi fraţi urmă şi mai departe.
Nu mult după acestea, pe cei doi fraţi începu a-i dojeni conştiinţa din lăuntru. Aveau visuri grele în care tatăl şi mama lor vorbeau cu dânşii cum că nu e bine să mai aibă pisma între sine.
Atunci, cei doi fraţi îşi aduseră aminte de blestemul mamei lor, şi aşa Ştefan chemă pe frate-său la sine pentru a se împăca.
Văzând mama lor că, deşi târziu, totuşi se iartă unul pe altul, se îndură a le uşura în câtva blestemul. Şi aşa ceru de la smeii din ceea lume, ca pe ambii fraţi să-i prefacă în două păsări; apoi, Ştefan să rămâie în lumea cea nouă, iară Cucu să fie dus în lumea cealaltă, la tatăl său și mama sa.
Aceasta se’ntâmplă numaidecât. Acel Ştefan, pasărea de la noi, care cântă «Cucu! Cucu!» şi atunci strigă pe frate-său din ceea lume; iară acela de acolo răspunde «Ştefan! Ștefan!». Adică se strigă unul pe altul.
