În numărul 13 din luna lui Cireşar a acestui an începeam o incursiune pe cărările Ceahlăului şi prin toponimia locurilor umblate acum multe decenii în urmă de Vlahuţă, Hogaş ori Sadoveanu. În această excursie virtuală l-am luat drept însoţitor şi ghid pe doctorul Gheorghe Iacomi, pionierul turismului montan din Ținutul Neamţ, autorul lucrării „Cărări în Ceahlău“ (Editura Acţiunea, Piatra-Neamţ, 2011).
Ajungând la Toaca, aflăm din paginile cărţii amintite explicația denumirii acestui foarte cunoscut şi apreciat punct turistic. În veacurile anterioare, la poalele şi pe cărările din Masivul Ceahlău, şi-au creat adăpost şi loc de rugăciune mulţi pustnici, pentru a se feri de năvălirile intempestive ale atacatorilor. Să nu uităm că Moldova secolelor XV – XVIII era mereu „vizitată“ de hoarde ale tătarilor ori de oşti vrăjmaşe leşeşti sau otomane.
Despre acest fapt, cărturarul Gheorghe Asachi grăia pe la 1840: „Singurătatea acestor locuri sălbatice totdeauna au înfăţoşat un azil (adăpost, zicem noi astăzi) persoanelor ce se hărăzesc a petrece o viaţă săhastrică. De aceea, poalele Pionului [1] şi coastele sale se văd presurate (presărate) de mănăstiri, săhăstrii şi schituri lăcuite (locuite) de monahi şi călugăriţe, din care unii petrec tot anul prin vizuini (scobituri în stâncă, mici grote), viptuindu-se (hrănindu-se) numai cu poame şi ierburi.“ [2]
Iorgu Iordan confirmă că, între 1802 şi 1809, pe vârful cel mai înalt din întreaga Moldovă au fost puse, de către pustnicul de la un schit din Valea Izvorului Alb, o toacă de lemn şi un clopot. Iar doctorul Iacomi completează: „Câţiva călători din veacul al XIX-lea (între care şi francezul J. A. Vaillant, la 1841) consemnează în impresiile lor de călătorie (potrivit şi perioadei în care au fost prezenţi în Ceahlău), fie de existenţa unei cruci şi a unui clopot, fie de prezenţa unui postament de piatră, pe care erau o toacă şi o cruce. Acestea din urmă, conform altor mărturii, au rezistat până în anul 1940, iar rămăşiţele postamentului, cu barele de fier încastrate în el, au fost găsite pe la 1980 în prăpastia de sub Toaca de către mecanicul staţiei meteo, I. Stelea.“
Pe de altă parte, se pare că această activă viaţă monahală din zona aceasta a făcut ca Ceahlăul, o zonă sfântă încă din vremea dacilor liberi, să fie singurul dintre munţii României care are hram, respectiv sărbătoarea Schimbării la Faţă, care se prăznuieşte anual la 6 august.
Probabil că acum, când ştim mai multe despre numele unor locuri de prin întreg Masivul Ceahlău – vârfuri, jgheaburi, stânci, sănuni, poliţe -, vom „vedea“ cu alţi ochi frumuseţile naturii înconjurătoare.
[1] Din materialele anterioare am aflat împreună că, în vechime, muntelui Ceahlău i se mai spunea şi „Pionul”.
[2] Fragment citat din „Itineraru sau călăuzu la Pion” (sic!), Editura Albina, Iaşi, 1840.
Documentare realizată de Valentin Andrei
