Făceam referire în materialul anterior asupra surlelor. Prin arhaismul formei și ușurința construirii, surla este considerată cea mai primitivă locuință omenească din zonele împădurite, care datează din epoca pietrei și a supraviețuit pe tot parcursul istoriei, până în zilele noastre, deoarece a răspuns unor necesități practice, rezolvate în același mod arhaic. Această vie mărturie de arhitectură străveche, păstrată în zona Neamț până în pragul mileniului al treilea, deține o uriașă valoare documentară, reprezentând un important element de stabilitate și continuitate culturală.
Puținele bordeie de la târlă, întâlnite pe văile superioare ale Ozanei și Cracăului, ne-au înlesnit cunoașterea directă a particularității lor. Acestea sunt compuse din toate elementele structurale specifice construcțiilor evoluate: talpa din lemn, sprijinită pe patru bolovani, pereții din bârne rotunde de brad, încheiate în cheotori, aparente în exterior sau mai recent din bârne de arin fixate în amnare și întărite în paianturi, tencuite și văruite, cu acoperișul în patru ape, învelit cu draniță dreaptă, bătută la rând, iar la bordeiele mai noi, cu acoperișul în două ape, învelit cu carton gudronat și prelungit în spate cu șandramaua pentru oi. Bagdadia, ferestrele și vatra înălțată cu cuptor, horn și plită, au făcut din aceste bordeie primul tip de casă transferat în moșie, după ce în vatra satului s-a trecut la locuințele mai dezvoltate.
Până la mijlocul secolului nostru, bordeiele de la târlă constituiau o caracteristică a moșiilor din satele pastoral-silvo-agricole. Dispariția lor treptată este cauzată de îmbunătățirea actuală a condițiilor de creștere a animalelor din gospodăria permanentă.
Alte adăposturi temporare s-au realizat în sistemul colectiv de păstorit: stâna, comarnicul, pătula, coliba și colnița. Între acestea, stâna este cea mai importantă, celelalte fiind doar simple adăposturi monofuncționale: comarnicul – pentru muls oile, pătula – apărătoare de ploaie, colnița – pentru dormit. Aceste construcții au forme foarte simple, alcătuite dintr-un acoperiș înclinat, sprijinit pe patru pari, cu învelitoare din torâște, draniță, lătunoaie, strujeni sau paie și unul până la trei pereți parțiali sau integrali, ridicați din răzlogi sau nuiele.
Cea mai dezvoltată construcție temporară tradițională este stâna, care, pe lângă funcțiile sale esențiale economice, o îndeplinește și pe cea de locuință. Stânele construite pe munții și dealurile Neamțului au aceleași trăsături ca în toate zonele pericarpatice moldovenești. Sunt construcții patrulatere, din lemn, cu acoperișuri prismatice sau piramidale și vetre simple.
Dezvoltarea stânei s-a realizat prin adăugirea unor încăperi noi, pentru a satisface cât mai bine cerințele muncii și vieții ciobanilor. S-a înregistrat și aici existența acelorași trei tipuri evolutive de stâne românești – cu una, două și trei încăperi.
Unica încăpere a stânei vechi era polifuncținală, concentrând toate elementele. Stâna de formă pătrată, din bârne de fag, avea o singură încăpere și înăuntru două leși din nuiele de alun, așezate pe pari, pentru zvântat cașul și pentru odihnă. Găleata, cupa suspendată pe baiere de lână, strecătoarea în budacă, pe hărzob, crinta și altele formau inventarul stânei, la care trebuie să adăugăm accesoriile arhaice ale vetrei: cujba dintr-o crăcană fixată în perete ori pe două furci; ceaunul pentru mămăligă, balmoș sau zamă; căldarea și linguroaiele pentru urdă; mulțimea vaselor pentru păstrat jântuitul, zărul, brânza, untul; masa joasă pentru servit mâncarea cu blidele și lingurile din lemn etc. Acest tip vechi de stână este întâlnit rar și astăzi în condițiile de creștere a turmelor mici de oi, în satele din Estul zonei Neamț.
O trecere spre stâna cu două încăperi s-a făcut prin aducerea comarnicului în fața stânei, unde pe lângă mulsul oilor se adăposteau ciobanii pe timp de ploaie și luau masa.
Stâna cu două încăperi este cea mai răspândită, fiind construită în scopul delimitării unui spațiu special pentru dospirea cașului, numit brânzărie. Prima încăpere – numită fierbătoare, deține toate celelalte funcții, care uneori rămâne deschisă pe latura din față, pentru o mai bună supraveghere a târlei de vară și evacuare a fumului din vatră, așezată de obicei în partea dinspre vale a terenului.
Valoare documentară deosebită are Brânzăria lui David Creangă din Pipirig, construită la începutul secolului al XlX-lea, care deține vechi mărturii de construcție și organizare a stânei cu două încăperi: talpa masivă din stejar, așezată pe patru bolovani la colțuri; pereții din bârne rotunde, cu capetele proeminente; acoperișul înalt, în patru ape, învelit cu draniță lungă, bătută cu cuie de tisă. Planul interior este împărțit în două încăperi: fierbătoarea, deschisă în față, cu vatra într-un colț, și brânzăria, cu tavan din lemn, o ușă scundă, două ferestre mici, care se deschid pe jumătate și mai multe paturi pentru brânză.
Amplasată, inițial, la marginea satului Pipirig, în apropierea casei, brânzăria bunicului lui Ion Creangă se găsește astăzi în centrul satului, dovedind existența unor construcții țărănești, cu specializare ocupațională, dar și extinderea remarcabilă a vetrei satului.
Stâna cu trei încăperi, întâlnită și pe Munții Stânișoarei, era numită „stâna țuțuienilor”. Fierbătoarea și brânzăria, despărțite de comarnic, separă principalele activități, ușurând creșterea turmelor mari de oi ale mocanilor, care practicau transhumanța, sau ale celor stabiliți pe văile din Munții Neamțului.
Numărul mare și diversitatea locuințelor temporare tradiționale au fost necesare pentru satisfacerea condițiilor de viață ale țăranilor, care desfășurau cele mai multe îndeletniciri pe moșia satului. De la începutul secolului nostru, multe dintre acestea nu și-au mai găsit rostul sau au fost înlocuite cu tipuri moderne, mai masive.
Dr. Elena FLORESCU
(„Arhitectura populară din zina Neamț”, Editura Etnologică, București, 2011)
