„Viața tuturor începe cu o femeie, la fel și a mea; o femeie cu păr roșu, care intră într-o încăpere și e îmbrăcată într-un deux-pièces de in; l-a scos special din dulap cu acest prilej. Și-l cumpărase de la o tarabă din Porta Portese, taraba aia bună, cu haine de firmă ieftine, nu alea de câteva lire, ci alea deasupra cărora scrie DIFERITE PREȚURI.
Femeia e mama mea și are o valijoară de piele neagră, pe care o ține strâns în mâna stângă, (…); când intră ea, camera devine neîncăpătoare. (…) Iar eu, ca și cum aș fi acolo, în picioare, privind-o dintr-un colț al camerei, o judec și nu o iert.”
Acum două săptămâni am terminat de citit noul roman al Giuliei Caminito, Apa lacului nu e niciodată dulce, și mi-am reamintit care este rolul unei cărți cu adevărat bune. Să provoace întrebări – da, să stârnească discuții – da, să extindă orizonturi – cu siguranță. Dar cea mai importantă funcție este de a imersa cititorul într-un univers necunoscut lui, într-un nucleu tăinuit, care devine atât de firesc prin limbaj, senzații, stimuli, de parcă năvodul care s-a aruncat înspre el nu mai are granițe. Oare nu de aceea se spune că trăiești atâtea vieți câte cărți citești?
Gaia, personajul principal al romanului, își caută vocea de-a lungul a trei etape: copilărie, adolescență, maturitate, realizând pe măsura trecerii anilor că în ea picotește un mic monstru al violenței, al agresivității, ceva de nestăpânit, dar și eliberator în lupta împotriva nedreptăților vieții.
Trăită într-un mediu sufocant, lângă o mamă puternică și acaparatoare, atinsă mereu de mizerie, sărăcie, rușine și neputințele propriei familii, Gaia învață să-și revendice libertatea.
În spatele violenței aparent grosiere se destăinuie o fetiță care își dorește să aparțină, să fie auzită, văzută, iubită.
Mânia cu care Gaia își decojește existența rană cu rană face din cartea Giulei Caminito un manual al supraviețuirii la limita năruirii.
„În plus, eu nu sunt făcută pentru prietenii, nu le pricep dinamica, neînțelegerile, nu știu când trebuie să răspund și când să rămân în banca mea, nu pot să le invit unde stau eu, nu am pe nimeni care să mă însoțească la ele acasă; mama zice că până ajung să ies și eu după-amiezile, trebuie să mai treacă cel puțin un an; nu sunt seducătoare, nu aduc noutăți, nu am jocuri, nu am farduri, nu am haine de dat cu împrumut; pot pune la comun doar hanoracele fratelui meu, scutecele gemenilor, scaunul cu rotile al tatălui meu.”
Lângă lacul Bracciano, lacul care înghite oameni, orașe și visuri, Gaia învață că orice moment de bucurie, „de dulce”, este și o slăbiciune, un pariu pe care îl pierde de fiecare dată și care scobește adânc în ea.
O carte puternică, autentică și brutală. O realitate văzută prin lentilele fumurii ale sărăciei, ale invalidității și ale zădărniciei.
Giulia Caminito s-a născut la Roma, în 1988, unde a studiat Filozofie politică. În prezent trăiește la Roma și lucrează în industria editorială. Începând cu 2016, anul care a marcat lansarea sa în arena prozei italiene contemporane, tânăra scriitoare a publicat, de-a lungul următorilor cinci ani, un volum de povestiri (2017) și trei romane care au primit prestigioase premii literare: La Grande A (2016), recompensat cu premiile Bagutta și Berto pentru debut, precum și Premiul Brancati pentru tinere talente, apoi, în 2019, Un giorno verrà, care a primit Premiul Fiesole pentru autori sub 40de ani.
Cel mai recent roman al ei, Apa lacului nu e niciodată dulce (L’acqua del lago non è mai dolce, 2021; Humanitas Fiction, 2023), ajunge finalist al Premiului Strega și câștigă, în 2021, Premiul Strega Off și prestigiosul Premiu Campiello. Romanul este tradus în peste 22 de țări.
Romanul Apa lacului nu e niciodată dulce a apărut la Editura Humanitas Fiction, colecția „Raftul Denisei”, 2023, în traducerea din italiană a Oanei Sălișteanu.
Autor articol: Suzănica TĂNASE
