Se spune că în toate operele sale, artistul se reprezintă în primul rând pe sine. Acest lucru se aplică în mod deosebit pentru opera lui Ion Nedelcu, NED, cum se prezintă tuturor și insistă să i se adreseze toată lumea. Fără pluralul de politețe pe care îl inspiră automat respectul pentru vasta operă creată în atâtea decenii de căutări artistice, prin explorarea atâtor ramuri ale artelor vizualeꓽ de la scenografie la pictură, de la sculptură la restaurare, de la costumul pentru teatru sau film, până la designul vestimentar. Și în toate a dat ce a avut mai bun.
În expoziția de la Teatrul „Anton Pann” de la Râmnicu Vâlcea întâlnim un artist care se reprezintă pe sine în operele create în toate sensurile imaginabile. Sub forma autoportretului, uneori „deghizat” sub identitatea unor personaje mai mult sau mai puțin mitice, temă recurentă în lucrările sale de pictură, intens explorată sub aspect psihologic, dar și sub forma a numeroase alte subiecte ce îl preocupă pe omul Ned, toate cu o puternică încărcătură simbolică și emoțională. Peisajele copilăriei sale la Zăvideni, imaginea părinților, mai ales a tatălui, marcată de aura unui destin tragic, vânătoarea unui mistreț, caii năvalnici, uneori solari, alteori malefici, rădăcinile și strămoșii.
Figurile feminine, foarte prezente în lucrările sale, adeseori puternic erotizate, se remarcă printr-o aură mistică în creațiile pictorului Ned, aflându-se cel mai adesea la limita dintre cele două fețe ale magiei, cea albă și cea neagră. O limită pe care nu se sfiesc să o încalce uneori, în ambele sensuri, transformându-se când în Moire, când în Meduze, când în Eva sau Mama Pământ. Ba se pot chiar înălța până la cer, pot îmbrăca haina sfințeniei, precum figura mamei, care în tripticul Treimii ar corespunde Sfântului Duh.
Și pentru că profesia sa de bază, îmbrățișată și exercitată cu talent și pasiune atâta vreme, este aceea de scenograf, era firesc și inevitabil ca experiența dobândită în crearea de decoruri și costume pentru teatru și film să își pună amprenta și asupra picturilor lui Ned. Nu numai prin teatralitatea compozițiilor, gândite pentru a obține maximul de efect dramatic posibil, sau prin expresivitatea exacerbată până la extrem a chipurilor, cu ochi exoftalmici, ieșiți din planul pânzei, ci și prin tehnicile neconvenționale, ingenioase, pe care le combină cu pictura.
Aș menționa aici integrarea în lucrări a unor obiecte disparate (de exemplu pensule, bile sau mingi de mici dimensiuni, piepteni, scoici etc.) sau de elemente de butaforie, precum și aplicarea masei cromatice cu siringa, în ceea ce pare să dea naștere unei dantelării de detalii, unei compoziții a fractalilor ce se multiplică la infinit în macro și microcosmosuri insondabile.
Jocul texturilor și al reliefurilor, inspirat, desigur, tot din scenografie, face de neînlocuit pentru privitor confruntarea directă cu picturile acestea, situate undeva la granița dintre sculptură, pictură și decor de teatru, pentru a le înțelege și aprecia la justa lor valoare. Nici o reproducere sau catalog nu poate reda experiența tactilă pe care ele o prilejuiesc, pe care o revendică. Mâna se supune fără voie tentației de a atinge pentru a ajuta ochiul să înțeleagă, în ciuda faptului că am fost învățați să ne reprimăm această dorință în muzeele și galeriile anterior vizitate. În fața acestor lucrări ea se transformă într-un impuls irezistibil.
Pictura lui Ned este o expresie directă și nedisimulată a lumii sale interioare, a întregii sale ființe, a aspirațiilor, aventurilor și experiențelor trăite de-a lungul unei vieți „ca în filme”, aflate sub semnul artei.
Ea reflectă trăirile copilului care a început târziu să vorbească pentru că exprimarea prin desene făcea cuvintele redundante, ale adolescentului de la Zăvideni care a confundat, spre marea sa dezamăgire, școala de zugravi cu școala de „pictători”, dar care și-a găsit totuși drumul spre Liceul de Arte din Craiova și spre Institutul „Nicolae Grigorescu” din București, în ciuda piedicilor puse de un sistem ce-i excludea de la studiile superioare pe copiii de „chiaburi” sau de țărani ce refuzau colectivizarea.
Reflectă de asemenea preocupările estetice ale tânărului asistent de scenografie care reușea să câștige încrederea, în plan profesional, a celor cu mai multă experiență decât el, astfel încât să îi dea pe mână realizarea decorurilor și a costumelor unor cunoscute producții românești, precum „Iancu Jianu”, seria „Liceenii”, sau „Operațiunea monstrul”. Pe ale artistului emigrant timp de mai mulți ani în Statele Unite, unde a făcut scenografie de film („Streets” și „Scary Movie 2”), dar și pictură monumentală.
Și nu în cele din urmă, pe ale profesorului, capabil să condenseze pentru tinerii săi studenți, experiența a zeci de ani de activitate artistică în câteva ore de curs, pentru a le oferi un punct de plecare mai avansat în aventura vieții și a creației decât a avut el însuși.
Așa se face că pictura lui Ned nu este altceva decât o reflexie completă a artistului însuși, în toată complexitatea sa estetică, în oglinda magică a creației…
Text și fotografiiꓽ
Gabriela POPESCU – critic de artă
