Ne vom referi, în cele ce urmează, la un tip de arhitectură special din spațiul românesc – hanul, sau, așa cum i s-a spus în zona Moldovei, ratoșul.
Era o vreme – ne referim la Evul Mediu românesc – în care localnicii erau datori (datorie înscrisă în hrisoavele, legile timpului respectiv) să-i găzduiască pe călătorii aflați ocazional în tranzit, prin Țările Române. Situația era explicabilă, afirmă etnograful și cercetătorul Mihai Ispir[1], prin fragilitatea premiselor, în primul rând economice, care favoriza construcția de hanuri din acea vreme: „Obligația «beilicului» sau «conăcitului» – a găzduirii străinilor «de orice limbă» în casele locuitorilor (mai ales orășeni) săraci sau bogați – era curentă în țările dependente Porții otomane. Scutirile de «conăcit», individuale sau colective, urmărind încurajarea existenței unor bresle, printre care se număra și cea a negustorilor, se prelungesc până la începutul veacului al XIX-lea, confirmând dăinuirea acestei îndatoriri.”
Deschiderea și înmulțirea drumurilor comerciale au fost factorii decisivi pentru apariția în Țările Române a hanurilor, construcții ridicate în special la intersecția căilor de comunicare, destinate găzduirii, hrănirii, odihnirii călătorilor și a cailor care îi însoțeau. O privire mai atentă, mai aprofundată asupra lor, ne ajută să ne dăm seama că există o diferență între hanurile din Muntenia și cele din Moldova.
Dacă hanul desemna, în general, locul de popas al negustorilor și al călătorilor de pe marile drumuri comerciale, ratoșul (rateșul) purta o notă mai arhaică și mai moldovenească, evocând popasurile rustice de la răspântiile satelor, unde drumeții găseau adăpost, hrană și o clipă de tihnă între două călătorii. Se poate spune, fără teamă de a greși, că toate ratoșurile pot fi considerate hanuri, dar nu toate hanurile erau ratoșuri.
De asemenea, specialiștii au făcut, le-a lungul vremii, o diferență între hanurile muntenești față de cele moldovenești, plecând și de la arhitectura definitorie fiecărui tip în parte. Cele din zona de Sud, influențate de traiul desfășurat sub imperiul otoman, erau organizate în jurul unei curți interioare descoperite (cu precădere cele din București și împrejurimi). Spre deosebire de acestea, hanurile din Moldova (ratoşe) au încăperile și anexele înglobate sub același acoperiș.
Termenul „ratoş”, aflăm de la Mihai Ispir, provine, se pare, din germanul „rathaus” însemnând „primărie”. Cuvântul a suferit un proces de translație lexicală, înlesnit de complexitatea funcțională a „rathausurilor” din orașele germane, care cuprindeau, printre altele, magazine pentru negustori, crame sau berării. La noi, în Moldova, termenul a ajuns pe filieră poloneză (ratus = primărie) și ucraineană (ratuşa = primărie, mai ales în zona urbană).
Însă, utilizarea, întâlnită în Moldova, a unui dublu termen pentru desemnarea aceloraşi clădiri destinate odihnei și călătorilor – „ratoș” (de provenienţă apuseană) şi „han” (de origine orientală) exprimă, este de părere cercetătorul citat mai sus, „o dualitate mai profundă, care caracterizează întreaga civilizaţie românească în epoca de adânci prefaceri de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Această dualitate terminologică sugerează însăși particularitatea arhitecturală a ratoșului.
Localizarea geografică a ținutului Neamţ, situat la hotarul între Ţara de Sus şi Ţara de Jos, a constituit un loc predilect de intersecție a căilor de comerț, spațiu larg și propice de desfășurare a legăturilor comerciale dintre Moldova și Transilvania.
Relațiilor tradiționale cu Transilvania, mediate de ținutul nemțean, li se suprapun, la finele veacului al XVIII-lea, cele rezultate în urma politicii de expansiune economică duse de Austria în Orientul european.
Având în vedere cele de mai sus, adăugând numărul crescut al populației în ținutul Neamț (număr sporit și prin migrarea românilor din Transilvania ocupată către Moldova), găsim explicația aglomerării de hanuri din zona Neamț: la Tupilați, Șerbești, Cârligi, Roznov, Orbic, Bălăneşti.
Apoi, existau ratoșe și în zonele învecinate: la Ruginoasa (în vechiul ținut al Romanului), la Erbiceni și Tomești (Iași), precum și în zona Dorohoiului (Săveni). Ni se relevă, astfel, o sporită activitate comercială în depresiunea Neamțului și în Valea Moldovei, zone împânzite de căi de comunicație cu Transilvania. Prosperitatea regiunii noastre se datora și situației sale de ținut de graniță (amintim, iarăși, de exodul transilvănenilor).
Ratoșele erau situate, de obicei, la răspântii de drumuri, răscruci aflate cam la jumătatea distanței dintre localitățile mai importante. Astfel, cel de la Erbiceni, se afla între Iași și Hârlău; cel de la Tomești, între Iași și Ţuțora; hanul de le Bălănești, între Roman și Piatra-Neamț. La fel, distanța dintre Piatra-Neamț și Bacău apare împărțită, pe hartă, în trei segmente, de localitățile Roznov și Buhuși (Gura Orbicului), unde se găseau, de asemenea, hanuri. Drumul Fălticeni – Roman este jalonat, la intervale egale, de ratoșele de la Drăgușeni și Tupilați; iar cel dintre Tupilați și Piatra-Neamț, de hanurile de la Şerbești și Cârligi. Ratoșa de la Ruginoasa se afla între Pașcani și Târgu Frumos.
Ospitalitatea strămoșească, în care binele făcut străinului era privit ca o datorie sfântă, o virtute ce aducea binecuvântarea lui Dumnezeu, a dus la rezultate nebănuite la începutul existenței hanurilor și a ratoșelor românești. Călătorului, odată bine hrănit de bucatele gătite în bucătăriile bine garnisite cu bunătăți culinare și bahice, bine odihnit și, poate, mai ales, cu căpătarea simțul siguranței sporit în spatele porților și ale zidurilor groase, i se dezlega limba și întregul acoperământ era cuprins de voioșie în care curgeau poveștile (adevărate sau inventate). Cea mai bună descriere a atmosferei din hanurile românești o avem lăsată moștenire de Mihail Sadoveanu.
Amintind de Hanul Ancuței, iată o descriere a interiorului, în ceea ce privește dimensiunile, fragment desprins dintr-un act inedit, prin care proprietarii din 1939 solicită repararea sa: „Clădirea este construită din cărămidă, acoperită de draniță, cu o lungime de 40 metri, lățimea 18 metri, lățimea de 5 metri și grosimea zidului de 70 centimetri. Cu opt camere și o sală mare în lungul lui. Un beciu mare, lungimea de 20 m, 5 m lățimea, construit din piatră, cu o suprafață de 10 prăjini pământ împrejurul hanului” [2]
Hanul de la Tupilați din vechime ne este redat, într-un mod mai științific, printr-un Plan[3] descris de Horia Teodoru: „Un dreptunghi alungit, comportând o diviziune tripartită, longitudinală. Axial, era rezervat un fel de gang (4,70 m lăţime) pentru trecerea carelor şi căruţelor. Acestea erau adăpostite, împreună cu călătorii obişnuiţi şi cu mărfurile lor, în partea din fund a clădirii, pe o suprafaţă mai mare de jumătate din întreg spaţiul interior, în şandramaua cu şarpanta aparentă, susţinută de patru stâlpi din cărămidă, dispuși în lungul gangului. Restul spaţiului interior, de o parte şi de alta a gangului, era ocupat de patru cămăruţe pentru oaspeţii mai importanţi, şi respectiv de alte trei încăperi: cârciuma, pe unde se cobora şi în pivniţa boltită din piatră, camera hangiului şi sala comună (birtul).”
Ne oprim aici, sperând că v-am putut introduce, măcar pentru câteva clipe, în atmosfera Evului Mediu târziu de pe plaiurile românești, vizualizând cu ochii minții hanurile de altădată.
[1] Ispir, Mihai – „Ratoșele din Moldova”, în Revista muzeelor și monumentelor – MONUMENTE ISTORICE ȘI DE ARTĂ, anul XLV, Tomul I, 1976.
[2] Datat 30 martie, iscălit: Alexandru şi Mihai Plugaru, Arh. St. Iaşi, Fond. Rezidenţa Regală a ţinutului Prut, d s. . 285/1939, f: 288; Op. cit (p. 3).
[3] Horia Teodoru, Hanul Ancuţei, „BCMI” , XXXVII, 1944, fasc.119- 122.
Autor articol: Valentin ANDREI
Imaginile de arhivă au drept sursă lucrarea menționată în text: Mihai Ispir – „Ratoșele din Moldova”, în Revista muzeelor și monumentelor – MONUMENTE ISTORICE ȘI DE ARTĂ, anul XLV, Tomul I, 1976
