Haiduci sau tâlhari?! Este o întrebare la care încercăm să răspundem, în ciuda controversei care o înconjoară şi a faptului că sunt puţine studii asupra acestei chestiuni. Considerăm că o delimitare strictă nu putem realiza. Pentru autorităţi toţi erau tâlhari, dar omul din popor nu ierta pe cel ce prăda o biserică sau pe săraci şi acela era pentru el „tâlharul”, iar haiducul era cel ce împărţea din prada sa cu cei în nevoi şi care pedepsea pe asupritori. Literatura populară i-a absolvit de păcate, iar literatura cultă a secolului al XIX-lea a idealizat lupta lor împotriva fanarioţilor şi a turcilor. Vom realiza un mic periplu în istoria, greu despărţită de legendă, a acestor haiduci din Munţii Neamţului.
Vasile cel Mare îşi avea sălaşul în muntele Grinţieşului. Fusese de meserie stoler, dar un abuz boieresc l-a mânat spre codru. Mihail Sadoveanu scrie despre isprăvile lui Vasile cel Mare în „Judeţ al sărmanilor” sau ,,Iarmarocul Sf. Ilie”. Haiducul apare în numeroase cântece, legende şi povestiri ale muntenilor. Aflăm că Piatra Teiului ar fi căpătat acest nume după ce într-o noapte haiducii din banda sa s-au oprit lângă stâncă să-şi împartă prăzile. Au organizat o întrecere de aruncare a baltagului şi Vasile cel Mare a reuşit să-l împlânte în vârful stâncii, în acel loc ieşind apoi un tei.
Ion Pietraru a început să facă mici prădăciuni în zona Târgu-Neamţ, dar în scurt timp a strâns o bandă de 40 de oameni şi jafurile s-au extins în întreaga Moldovă. Pentru că n-a săvârşit niciun omor, a fost iertat, contând şi intervenţia mitropolitului Veniamin Costache. Vorbele lui Ion Pietraru au fost preluate de popor: ,,Am prins pe ciocoi de barbă/ Şi am să-l pun să pască iarbă!/”. Veniamin Costache spunea: ,,Am să-l călugăresc şi are să se stângă în liniştea şi în îndurarea Domnului… Acesta-i un om rătăcit…” Ion Pietraru a însoţit pe mitropolit ani de-a rândul. Într-una dintre vizitele la mănăstirea Durău, a cerut iertare mitropolitului şi a fugit în codru. Şi-a făcut o bandă şi mai grozavă. A fost spânzurat la Movila Saranda, lângă Iaşi de chiar tovarăşul său Gavril Buzatu.
La începutul secolului XX, un alt haiduc al Neamţului, devenit celebru în întreaga Românie şi nu numai, a fost Pantelimon Adumitroaie din Răuceşti. Faptele lui s-au aflat în atenţia autorităţilor, dar şi a marilor ziare „Dimineaţa” şi „Adevărul”. N.D. Cocea a venit în Munţii Neamţului să-l întâlnească pe Pantelimon şi l-a sprijinit atunci când a fost arestat şi judecat. Ziarele româneşti se străine se întreceau în a descrie cu ironie, curiozitate şi umor, faptele sale şi neputinţa poterelor de a-l prinde. Ţăranii îl protejau, îl adăposteau şi îi vesteau primejdiile. Pantelimon n-a ucis pe nimeni şi la tribunal pledoaria sa, sprijinită de N.D. Cocea, a impresionat şi juriul a stabilit eliberarea sa. A murit ca gospodar cu cinste în satul său.
Un alt haiduc (sau mai mult tâlhar) vestit al Neamţului a fost Niculiţă, isprăvile sale apărând în paginile ziarelor. A devenit cunoscută întâlnirea unui reporter nemţean cu acesta în Munţii Bistriţei. Era îmbrăcat în haine de jandarm şi purta revolver. Se arată încântat de atenţia gazetei şi răspunde cu umor la întrebări. A povestit despre modul în care a ajuns în codri: a furat o brăţară de la un bijutier pentru iubita sa, care i-a cerut-o ultimativ, căci altfel îl părăseşte. Până a furat-o, aceasta deja fugise cu altul şi el a rămas în păduri. Vizita adesea oraşul Piatra, se plimba pe bulevard, admira vitrinele. A tăiat firele de telefon între Tulgheş şi Piatra şi de frica lui băncile de la Tulgheş şi-au mutat tezaurul. Borsecul a pus pe capul lui 100.000 de lei, dar haiducul credea că e prea puţin. Adăuga că a ars Buik-ul domnului Dobreanu (prefectul judeţului) fiindcă îi plăcea doar Fiat-ul.
Încheiem cu celebra bandă a fraţilor Baltă despre care s-au scris multe. În 1925 deja făcuseră mai multe tâlhării şi sunt prinşi. În 1936-1937, fraţii Negrescu au apucat din nou calea codrului, jefuind pe sătenii mai înstăriţi din zona Târgu-Neamţ. În 1938 sunt prinşi de jandarmi, trimişi în judecată şi condamnaţi pentru doi ani. Peste un an sunt eliberaţi cu condiţia „să se facă oameni de treabă”. Dar, la scurt timp, au revenit în codri şi au început să jefuiască pe săteni, mănăstiri, să tortureze pe călugări. În 1942, intră în bandă Maria Cozma, numită mai târziu „Păuniţa Codrilor”, care a devenit ibovnica lui Dumitru Negrescu. Jafurile sunt multe, la drumul mare, cârciumi, prăvălii, sunt atacate schiturile Sihla şi Sihăstria şi călugării sunt chinuiţi. Părintele Ilie Cleopa este silit să-i cunune pe cei doi. În august 1945, după moartea lui Niculiţă, împuşcat de jandarmi, Costică şi Mitiţă se despart. Costică are o bandă mai numeroasă şi dă mai multe lovituri pe Valea Muntelui, comiţând mai multe crime. Undeva la Sabasa, banda se întâlneşte frontal cu o trupă de jandarmi, care, în general, ocoleau banda, căci confruntările puteau lesne să ducă la moarte de om. De frică, jandarmii au tras şi Costică Baltă a fost împuşcat în cap. Dumitru Negrescu a fost ucis şi el de un anume Petre, un tânăr ce se alăturase de puţin bandei, care l-a lovit cu baltagul pe la spate. Era omul autorităţilor. Maria Cozma a împlinit 18 ani în timpul judecăţii şi a recunoscut că a stat patru ani în păduri cu Dumitru Negrescu. A fost condamnată, dar a fost eliberată repede pentru bună purtare şi s-a căsătorit cu un gospodar din Tazlău.
Haiduci sau tâlhari?!
De bună seamă că omul din popor a fost cel care a decis: i-a uitat sau le-a păstrat amintirea. Haiducii Munţilor Neamţului n-au fost uitaţi, muntenii le cântă isprăvile chiar şi după 200 de ani. Dar pe tâlhari nu i-au ajutat şi, cel mai important, i-au uitat.
La Grinţieş, în Munţii Neamţului, amintirea haiducilor de odinioară este încă vie. Sătenii ştiu poveştile, legendele şi piesele de teatru haiducesc, şi „bandele de haiduci”, precum cea a lui Bujor, umblau prin sate de Anul Nou şi Bobotează. Nu e de mirare că aici s-a făcut un festival al haiducilor, în Poiana lui Vasile cel Mare de sub muntele Grinţieşului, unde oamenii reconstituie trecute vremuri prin întreceri voiniceşti, prin dans şi cântec, prin bucate gustoase şi prin adevărate parade ale portului tradiţional.
Autor articol: Prof. Daniel DIEACONU
