Multă vreme, cântecele patriotice şi revoluţionare din prima jumătate a secolului al XIX-lea, aparţinând muzicienilor noştri profesionişti, au circulat fie pe cale orală, fie prin intermediul manuscriselor, majoritatea autorilor păstrându-şi anonimatul. Desigur, nu este greu de presupus cauza tăinuirii numelor compozitorilor într-o perioadă de aprige confruntări politice şi sociale, când se pedepseau aspru „vinovaţii“ de participare la răscoale şi revoluţii.
Nu de puţine ori, creatorii unor cântece revoluţionare făceau parte din rândurile psalţilor şi feţelor tisericeşti, ceea ce le-ar fi atras şi nedorite dojane pentru elaborarea lor la acţiunile „laice“.
Totuşi, într-o etapă istorică tumultoasă, când trăsăturile naţiunii se conturau pe fundalul dezvoltării mijloacelor de producţie, se închega şi o şcoală muzicală naţională. Muzicienii profesionişti din Muntenia şi Moldova nu dispuneau încă de un învăţămînt artistic laic corespunzător (conservatoarele de stat şi şcolile particulare de muzică vor lua fiinţă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea). Cântăreţii bisericeşti erau singurii interpreţi care cunoşteau notele, fiind capabili nu numai să execute o partitură scrisă cu semne muzicale psaltice, ci chiar să compună mici piese vocale. Iată de ce majoritatea autorilor de cântece patriotice şi revoluţionare, ca Anton Pann, Veniamin Costache, Ilarion Argeşiu, Constantin Parascoveanu, Iraclie Porumbescu, Gheorghe Ucenescu, George Ioan, au fost psalţi.
Încă din timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu se afirmă o primă generaţie de compozitori ai cântecelor cu fond patriotic. Climatul era propice: poporul dorea să-şi unească glasul de revoltă şi pe calea cântecului clamând dreptatea naţională şi socială, iar exemplul naţiunilor ce cunoscuseră forţa mobilizatoare a melosului revoluţionar părea viu în inimile tinerilor noştri care aspirau să scape atît de stăpânirile străine, cât şi de ciocoimea asupritoare din ţară.
Marseilleza lui Rouget de l’Isle a circulat în Ţările Române vreme de peste un veac şi jumătate. Fie că melodia s-a menţinut, iar textul s-a adaptat în româneşte, fie că muzicienii noştri au compus diferite Marseilleze române pe versuri proprii, cert rămâne faptul că simbolicul cântec al Revoluţiei franceze a stimulat permanent conştiinţa revoluţionară a poporului.
Un prieten al lui Tudor Vladimirescu, pare-se român de origine, tipărise încă din 1793 la Viena textul Marseillezei în limba greacă, pe care l-a introdus în Ţarile Române sub formă de foi volante.
Astfel că nu este de mirare faptul că printre cântecele din culegerea lui Anton Pann, „Spitalul amorului“ se afla şi un cântec eterist – Nu-i nădejde, nu-i – pe care românii l-au adaptat şi l-au intitulat Cântecul zaverei sau al zurbagiilor lui Ipsilante de la 1821-1822.
CÂNTECUL ZAVEREI (folclor popular) La Zavera Popa Florea Prohodeşte Şi citeşte Din scriptură Şi din gură Pentru glia Rumânie Sărăcie. Cei o mie De haiduci. Cu plete lungi Stau se-nchină Pân-la tină - Tudor domnul Este omul, Zice Petre Lat în spete - Sfaturi drepte Ni le dete: - Lăsaţi vetre De haiduci Lăsaţi sate Şi departe Vă aşteaptă Luptă dreaptă. - Tudor doamne Nu e-n toane Stă-ncruntat Cât e de-nalt Nu vorbeşte Ţine gura ca un cleşte Strângeţi cete Numai Iancu Bun săracu' Râde-ntruna Ca furtuna. Peste zare - Valea Mare Balta Lungă - Timpu-n dungă E poruncă E zavera Popii Floarea.
Autor articol: Valentin ANDREI
