Istoria românilor - Românii din Ardeal, la începutul Evului Mediu

Formaţiuni politice autonome româneşti în Ardeal

După cucerirea Ardealului de către unguri, populaţia băştinaşă românească a continuat multă vreme să se bucure de drepturile ei vechi. Lucrul acesta se vede atât din existenţa unor formaţiuni autonome româneşti sub unguri, cât şi din situaţia socială a românilor din acea vreme. Această situaţie a lor însă s-a schimbat încetul cu încetul în favoarea cuceritorilor, până în veacul XV, când românii apar cu totul supuşi atât din punct de vedere politic cât şi ca stare socială.

În vremea cuceririi ungureşti, în veacul XI, existau în Ardeal stătuleţe româneşti pe care cronicarii unguri le numesc ducate. Şi după cucerirea ungară se mai constată formaţiuni politice autonome româneşti în Ardeal. Cea mai veche dintre ele, pomenită în documente, este „terra Blachorum”, „Ţara vlahilor”, adică a românilor. Încă din veacul XIII, pe la început, e pomenită sub numele de Pădurea Vlahilor şi a Pecenegilor, regiune păduroasă stăpânită de români şi pecenegi. Mai târziu, acestei regiuni i se zice, în documentele ungureşti, numai Ţara Vlahilor. Era aşezată în vecinătatea localității Orăştie şi cuprindea o parte din Sud-Vestul Ardealului.

Pe lângă Ţara Vlahilor, care era o regiune cu sate româneşti libere, ce plăteau numai birul către rege, se mai constată în vremea veche din Ardeal multe voievodate româneşti. Aceste voievodate erau, desigur, formaţiuni politice libere existente înainte de venirea ungurilor, ceea ce se vede şi din faptul că aceștia au dat guvernatorului Ardealului titlul de voievod, titlu care nu se mai află în nici o provincie a Ungariei. Faptul arată că acest titlu l-au găsit ungurii la români şi slavi în momentul când au cucerit Transilvania. Voievodul ungur al Transilvaniei avea armata lui deosebită şi guverna provincia cu ajutorul unei adunări, dieta nobililor, deosebită de acea a Ungariei. Toate acestea formează un rest al vechii autonomii a Transilvaniei, pe care au transformat-o ungurii în folosul lor.

Pe lângă voievodul Transilvaniei existau, sub stăpânirea ungurească, şi voievozi români. Astfel, era „voievodul românilor din Maramureş”, prin care s-a făcut mai târziu întemeierea Principatului Moldovei. Acest voievod era conducătorul oștii românilor din Maramureş şi avea multe sate româneşti sub ascultarea lui.

Alţi voievozi români din Ardeal pierduseră orice rol politic, ei erau conducătorii satelor româneşti de pe domeniile regale şi reprezentanţii populaţiei faţă de stăpânire, pentru a asigura ridicarea oștii, precum şi a impozitelor. Astfel de voievozi mici au existat în Ardeal în satele româneşti până la sfârşitul veacului XVIII. Alături de dânşii erau cnezii, care aveau acelaşi rol, de şefi de sate şi de reprezentanţi ai populaţiei faţă de stăpânire. Cnezii români din Ardeal aveau însă o jurisdicţie mai restrânsă ca a voievozilor, fiind numai pe un teritoriu mai mic, adesea peste un singur sat.

Starea socială a românilor din Ardeal

La vremea cuceririi Ardealului, erau două clase sociale la români: nobilii şi ţăranii. Nobilimea românească din Ardeal însă, încetul cu încetul a dispărut, dar în veacul XV ea există încă sub numirea dată de „nemeşi”. Nobilii români din Ardeal, întocmai ca şi nobilii unguri, aveau dreptul de a judeca pe ţăranii supuşi şi de a merge călare la război.

De la aceşti nobili români transilvăneni au rămas multe biserici ortodoxe clădite de dânşii în satele lor. Astfel, este mănăstirea de la Peri, în Maramureş, clădită de familia lui Dragoş întemeietorul Moldovei, care se bucura de privilegiul de a depinde direct de patriarhia din Constantinopol şi nu de vreo episcopie. În valea Streiului există într-un sat o biserică ridicată de nobili români reprezentaţi în pictura de pe zid în costume nobile ostăşeşti. Regiunile unde se constată o nobilime românească mai puternică sub unguri şi care s-a păstrat mai multă vreme sunt Ţara Oltului (în Ținutul Făgăraşului), Hunedoara şi Banatul Timişoarei.

Nobilimea românească din Ardeal începe să decadă în secolul XV şi dispare cu totul în veacurile următoare. Pricina dispariţiei nobilimii româneşti este religia ortodoxă a românilor. Regalitatea ungară nu recunoștea titlul de nobil decât catolicilor, iar ceilalţi erau reduşi în stare de iobăgie. Regii unguri au urmat o politică de catolicizare a românilor. Nobilii români care au trecut la catolicism au pierdut şi limba lor românească şi s-au maghiarizat, ceilalți s-au confundat cu ţăranii.

Clasa ţăranilor români din Transilvania se bucura şi ea de oarecare privilegii la începutul stăpânirii ungureşti în această ţară. Dar drepturile românilor nu erau drepturi scrise, ei nu aveau adică, privilegii. Din această cauză, drepturile ţăranilor români au fost desconsiderate şi încetul cu încetul, crescând puterea clasei nobile, ei au devenit iobagi (şerbi).