Oamenii predică un lucru, dar în practică fac contrariul și ajung să cadă victimele propriilor minciuni!
Toate aceste evenimente cer o mai bună cunoaștere a sensului real al cuvântului „ipocrizie“. „Ipocrit“ desemnează oamenii care falsifică comportamente care sunt complet în contradicție cu modul lor de a gândi și de a acționa. Adică se comportă ca artistul care își pune masca, pentru a părea cineva care nu este. „Ipocrizia“ este folosită și pentru a arata „dubla măsură“ de comportament, atunci când cineva crede cu adevărat că anumite valori morale ar trebui impuse oamenilor, dar nu cere același lucru de la grupul din care aparține.
Bineînțeles că toți suntem ipocriți – unii mai mult, alții mai puțin. La urma urmei, ipocrizia a apărut în metafora creației. Șarpele și-a îmbrăcat masca unui bun sfetnic și i-a oferit în mod ipocrit înțelepciune ambițioasei Eva, naivă. De atunci există o succesiune aproape nesfârșită de ipocrizii în istoria omenirii. Esențială însă este reflecția asupra propriei noastre ipocrizii, din moment ce nimeni nu scapă de acest blestem strămoșesc. Dar există un factor care îi diferențiază pe ipocriți și acesta este gradul de ambiguitate al acțiunilor și efortul pe care îl face fiecare pentru a le evita.
Întreb retoric – părinții își ghidează acțiunile zilnice în funcție de valorile etice și morale pe care le susțin în fața copiii lor? Când învață că toată lumea trebuie să fie corectă, își amintesc de câte ori încalcă legile rutiere când conduc sau când trec strada în afara trecerii de pietoni și pe culoarea roșie a semaforului? Când vorbesc despre bunătate față de ceilalți, își amintesc când a fost ultima oară când au ajutat pe cineva aflat în nevoie, pe lângă care au trecut pe stradă? Nu mă refer doar la ajutor material, ci la ajutat un bătrân să urce într-un autobuz, la cărat sacoșele grele a unei femei străine! Sigur nu aruncați gunoiul pe stradă?
Copiii fac întotdeauna exact ceea ce promit că fac? Își îndeplinesc îndatoririle? Povestesc părinților tot ce li se întâmplă sau ce fac în timpul liber? Sau mint des?
Profesorii, polițiștii, preoții sunt exemple ireproșabile de disciplină, curtoazie, angajament față de îndatoririle lor?
În relațiile domestice, unul îl respectă pe celălalt, îl prețuiește pentru ceea ce face? Când ies cu prietenii, partenerii cuplurilor devin artificial afectuoși unul cu celălalt, acționând ipocrit în comparație cu felul în care relaționează acasă, când sunt singuri?
La locul de muncă, își îndeplinesc riguros îndatoririle fără a-și face griji pentru un control fortuit al șefilor? Fac ei toate lucrurile bine, pentru că acesta este modul corect de a acționa sau pentru că le este frică?
Lista de întrebări este nesfârșită, dar servește să ne ghideze, în orice moment, către gradul nostru de ipocrizie. Cu cât suntem mai puțin ipocriți, cu atât suntem mai „oameni“: demni, cinstiți, de încredere!
Autor articol:
Carmen-Elena NASTASĂ, manager
