NECULAI IORGA, la aniversarea celor 90 de ani

Nicolae G. Iorga s-a născut la Galați, în anul 1933. A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, la clasa profesorilor P. Dumitrescu și Al. Brătășanu.
De-a lungul anilor a participat cu regularitate la expoziții personale în București, Brașov, Sibiu, dar și la expoziții de grup în țară sau în străinătate. Lucrările sale au fost expuse la New York (1967), la Galeria Guggenheim, la Londra (1969), la Muzeul de Arta din Riga (1970), sau Galeria de Artă din Viena (1981), Berlin (1984) și Paris (1992).

Acum 90 de ani v-ați născut la Galați, având tată artist de circ. Cum e viața cu un astfel de acrobat în familie?

Da, împreună cu fratele său Adrian Iorga, tata a fost artist acrobat de circ, adică erau zburători. Alături de alți doi bărbați și o doamnă, forma o trupă care a călătorit în Austria, Franța, Germania și la un moment dat a venit timpul, la presiunile bunicului, ca tata să se însoare. Așa a devenit patron de restaurant – asta s-a întâmplat până la marea naționalizare. Apoi a venit sistematizarea orașului Galați și a rămas fără un suport material. Așa că s-a întors din nou la circ, dar era deja un om matur, un om voinic. Nu mai putea lucra la trapez! Acum rupea lanțuri, ridica greutăți sau făcea numere în care trecea o mașină peste el.

Care au fost primele dumneavoastră contacte cu lumea artelor plastice?

Contactele mele au fost la 4 ani și jumătate. Clădirea unde stăteam noi era compusă din două corpuri, unul dintre ele era cu ferestre și uși, iar celălalt corp era cu un perete unde eu puteam să desenez cu cretă colorată. Nu deranjam nici pe tata, nici pe mama – erau într-o admirație cu ce face Nicușor. Tata era prieten cu domnul profesor, pictorul Camil Ressu – erau cam de aceeași generație. Înotau împreună în Dunăre pe vremea când Ressu era student. Și zice tata: „Camile, vino să vezi ce face fiul meu, ce mâzgâlește pe pereți”. Domnul Ressu a rămas impresionat de ce desenam eu acolo. Atât el, cât și tata au dat peste desenele mele cu cretă un lac, ca să nu fie spălate de ploaie. Dumnealui m-a îndrumat către un fost coleg de studii cu care fusese în Franța și la Munchen, domnul Nicolae Mantu. Eu aveam vreo 11 ani pe vremea aia. Aveam un set 20-30 de planșe și m-am dus la domnul Mantu și a rămas încântat de ce a văzut. M-a acceptat ca elev. Săptămânal mă duceam cu o mapă și el îmi făcea observații, îmi sugera ce trebuie să mai fac. Asta până când am intrat la liceu. Atunci am avut noroc de domnul Levcovici, un ucrainian înalt, care mă plăcea pentru că a văzut nu doar lucrările pe care le făceam în cadrul orelor, la desen. Apoi l-am avut pe domnul Budeanu profesor de desen, pictor, absolvent de Grigorescu și uite așa am ajuns la momentul când trebuia să merg la facultate. Nu am reușit din cauza originii nesănătoase – eram fiu de capitalist, nepot de chiabur, așa se numea podgoreanul harnic care nu-și bea banii munciți. În anul acela tata s-a întors la circ și a vorbit cu patronul Bernea, care era frate cu acrobatul Sandi Bernea, și a spus că are nevoie de un pictor decorator, un fel de secretar, impresar. Și vreun an de zile am fost angajat la circ și am umblat cu circul.

Trebuie să ne povestiți o întâmplare deosebită, din anii ’70, de la o expoziție din Dalles. Mă refer la momentul când v-ați inspirat cu 4 tablouri din subsolul unei uzine din Sibiu!

Da, da, fabrica Independența se numea. Era perioada când noi avem obligația să facem documentare în uzine, fabrici, ogoare. Eu am fost repartizat la Independența. Directorul de-acolo a delegat un inginer să mă conducă două trei zile prin uzină. Eu eram cu carnetul și mai făceam câte o schiță și inginerul m-a plimbat conform indicațiilor prin fel de fel de secții. Așa am ajuns și în subsolul fabricii, unde erau diverse conducte și de cabluri și mie mi-au plăcut toate acele lucruri și am făcut niște picturi abstracte. Începusem să cochetez cu pictura abstractă. Am făcut patru pânze și cu ele am mers și la sala Dalles și împreună cu artiștii din filiala de la Brașov am făcut o expoziție. Doamna Peggy Guggenheim, colecționar, a venit în România, s-a învârtit pe la fel de somități din București și nu s-a lipit nimic de ochii dânsei. Când a vizitat la expoziția Brașov – Sibiu, a spus: „Aceste patru lucrări sunt achiziționate de mine”. Și așa au ajuns lucrările mele la Londra, în unul dintre cele mai importante muzee din lume. Uniunea Artiștilor Plastici s-a ocupat de vânzare și mi s-a transmis să vin să iau hârtia cu suma. Pe vremea aia stăteam cu chirie la un sas, în Sibiu, și îmi doream un apartament. Am primit pe acele tablouri mai mult de jumătate din valoarea apartamentului pe care l-am vrut în centrul Sibiului. Plăcerea mea a fost că atunci am devenit cunoscut între artiștii din București, care erau șefi pe la UAP, și nu știau de Neculai Iorga și se întrebau „Cine e ăsta? Doamna Peggy Guggenheim a plecat doar cu lucrările lui!”.

Erați pasionat de citit, de studiul istoriei artei. Cât de important este să-ți cultivi talentul?

Eu l-am studiat pe Johannes Itten, un pictor care era și cercetător pe studiul artelor. A făcut un studiu – „Kust del El”, iar el în prefață spune: „Cartea pe care am scris-o eu, împreună cu colegii mei, studenți…”. Studiul l-a făcut pe lucrările colegilor lui, studenți, nu pe lucrările lui. Începătorul, citind acest text, poate să scurteze munca pe care ar trebui să o facă luând-o de la zero, ca să ajungă la destinație. Dacă citești lucrurile acelea, atunci își dai seama că relațiile nu se bazează doar pe relațiile cromatice, nu se bazează numai pe închis-deschis, alb-negru. Se bazează și pe relația dintre culorile complementare, culorile surori. De exemplu, nu pui niciodată un roșu lângă un verde puternic – fie reduci din intensitatea verdelui, fie verdele va avea ceva influență de roșu; le faci să se lege între ele. Sunt niște chestii de meserie, dar pentru cel ce vrea să devină pictor este un amănunt de foarte mare folos.

Care este tehnica picturală preferată și de ce?

Datorită unui fost coleg decedat, Ion Sălișteanu, ale cărui cele două fete au fugit în Italia și au descoperit culorile acrilice și i le-au trimis tatălui lor, am trecut și eu de 40 de ani la acrilice. Avantajul e că poți folosi un diluant de tip apos și se usucă repede – într-o oră înrămezi lucrarea și poți să o pui în expoziție. Pictura în ulei emană și diluantul îți afectează, în timp, ficatul, plămânii.

Și din punct de vedere al rezistenței în timp, cum sunt acrilicele?

E avantajul mai mare decât la culorile în ulei, pentru că au o anume elasticitate…

Ați fost și profesor. Ce părere aveți despre învățământul vocațional din România?

Mi se pare un pic exagerat pentru că li se permite elevilor și studenților să se inspire după telefonul mobil. Studiul la școală trebuie să fie după model, nu după calculator. Pentru un pictor, studiul pornește cu desenul, cu geometria.

Cum ați caracteriza evoluția artei românești în ultimele decenii?

Bună, favorabilă. Marea majoritate a artiștilor fie că au continuat să picteze figurativ, fie că s-au dus spre abstract, au făcut o treabă bună. Mi se pare că este normal ca noi să ne racordăm, să ne aliniem la ce se întâmplă în lume.

Cât de importantă este Uniunea Artiștilor Plastici pentru devenirea breslei? Cât de unită este breasla?

Datorită faptului că noi ca breaslă am pierdut mai multe sedii, a scăzut un pic relația dintre artiști și conducerea Uniunii. Înainte te duceai la UAP și spuneai: „Aș dori un atelier, aș dori să plec în străinătate și aș avea nevoie de o bursă!” și se rezolva. Acum nu se mai rezolvă pentru că mi se pare că este o slabă penetrare a conducerii UAP față de organele care ne tutelează.

Ce iubiți cel mai mult – freamătul vernisajelor sau singurătatea atelierului?

Și una, și alta. Singurătatea atelierului am dorit-o întotdeauna. Am avut la un moment dat un atelier comun, la Sibiu, cu soții Chișu. Când scrii, când compui, nu-ți face bine să știi că la fiecare linie pe care ai tras-o sau la fiecare pată de culoare se uită cineva și stai să te gândești „E bine?”, ,,Ce o să zică?”. Ai nevoie de o anume singurătate…

Îmi place și freamătul de la vernisaje. În principiu, la vernisaje vin oameni care sunt iubitori de artă plastică, sunt cei care doresc să aibă lucrările noastre pe pereții casei lor.

Ce alte pasiuni aveți?

În tinerețe am făcut și înot și volei, oină, bicicletă sau plimbări cu barca. Acum îmi place să pictez!