Pe vremuri, ziua de 1 Mai era așteptată cu mare bucurie, conotația muncitorească apărând de aproximativ un secol. Pe lângă denumirile cele mai cunoscute de Arminden, Armindeni sau Armindul, sărbătoarea se mai numea și Maiul, Băui sau Păui. Denumirea „Arminden” provine din cuvântul slav ierminden, care nu însemna altceva decât „Ziua Sfântului Irimia”.
În ajunul zilei de 1 Mai se aducea din pădure o prăjină înaltă (sau un copac) căreia i se lăsau câteva crenguțe în vârf. Uneori, tot în vârf, i se punea o cruce sau o roată făcută din spice de grâu sau cununi de flori. Prăjina sau copacul sunt alese din anumite esențe, socotite sfinte, precum fag, frasin, stejar ori brad. Puse în anumite locuri, în mijlocul satului, al stânei, între hotare sau în fața casei, prăjinile sau copacii erau lăsați să cadă de la sine sau se puneau pe foc când se cocea pâine din grâul nou. Tot în seara ajunului se aninau la ușile și ferestrele caselor și grajdurilor, precum și la porțile ogrăzilor, ramuri verzi din copacii deja amintiți. Atât prăjina sau copacul, cât și ramurile verzi, se numeau mai peste tot armindeni, maial sau maiagă, fiind considerate înlocuitoarele unei străvechi divinități a vegetației. Scopul acestei divinități era protejarea gospodăriei, a așezării și a ogoarelor de duhurile rele, extrem de active acum și sub forma cumpenelor, luna mai socotindu-se altădată prima lună a verii.
La români, cea mai importantă practică tradițională era ieșirea oamenilor la iarbă verde pentru a bea vin roșu (niciodată alb!) cu pelin verde „spre a prinde la sânge”. Se bea vin roșu pentru a deveni roșu la față ca vinul și sănătos tot anul, considerându-se că în ziua de 1 Mai se înnoiește sângele. Prin unele locuri se continua cu băutul vinului roșu toată luna mai, spunându-se că astfel se înnoiește maiul, adică ficatul. Cert este că nimeni nu muncea în prima zi a lunii, altfel, se zice, vinul de anul trecut făcea flori. Femeile aveau și un alt motiv să nu muncească, crezând că astfel vor fi apărate de vifor și de grindină și nu vor pierde laptele de la vaci.
Oamenii nu ieșeau niciodată la iarbă verde înainte de a-și spăla fața și mâinile cu rouă, asta pentru a fi sănătoși și frumoși peste an, acest lucru făcându-se, bineînțeles, înainte de răsăritul Soarelui. Ieșirea la iarbă verde era acompaniată adesea și de lăutari, veselia trebuind să fie nota generală a zilei de 1 Mai. De obicei, se mânca miel fript, vinul roșu putând fi înlocuit, numai în ultimă instanță, cu rachiu. Însă, acest rachiu trebuia băut doar dintr-un pahar care avea pe fund câteva fire de pelin. Totuși, petrecerile aveau loc numai dacă 1 Mai cădea într-o zi de dulce și în afara Postului Mare, altfel nimeni nu îndrăznea să bea și să se veselească.
Sărbătoarea tradițională a Armindenului, trăită sub semnul Arborelui Vieții și al Soarelui, era una a bucuriei, această bucurie fiind considerată molipsitoare pentru toate zilele verii care urma.
În esență, sărbătoarea Armindenului amintește de începutul Anului Nou primăvara, când natura exploda, iar oamenii erau contaminați de această răbufnire a vegetației: „Să dea Domnul să plouă-n fiecare mai pentru a avea destul mălai”.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
(Sursă: Marcel Lutic, „Timpul sacru. Sărbătorile de altădată.”, Editura Fundației Culturale AXIS, Iași, 2006)
