Din rândul voievozilor de la începutul istoriei noastre care s-au remarcat prin fapte eroice ajungem în numărul curent al revistei la alte două figurilor simbolice: Vlad Dracul și Vlad Țepeș.
Dintre fiii lui Mircea cel Bătrân (cel Mare) s-a remarcat cel căruia în istoria română i s-a spus Vlad Dracul, și care avea să fie tatăl lui Vlad Țepeș.
De ce i s-a spus „Dracul“? Nu pentru că ar fi fost comparat cu Satana ori pentru că n-ar fi fost iubit de țară. I s-a spus Dracul fiindcă acel Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, apoi și împărat – un rege relativ favorabil nouă, odată ce nu i-a persecutat pe ortodocșii din Ardeal, un suveran liberal pentru vremea lui -, a avut o anume simpatie pentru acest fiu al lui Mircea și l-a luat într-un ordin de cavaleri, ordin feudal pe care-l înființase și care se numea Ordinul Dragonului.
A fost atunci un moment în Europa când au apărat mai multe „ordine“ de acest fel: mai întâi, Ordinul Jartierei, creat de regele Angliei, Eduard III, între 1346 și 1348 (mai există și astăzi), imitat curând de regele Franței – era în plin Războiul de O Sută de Ani. Era asemeni unui „club“ select, o gardă de onoare formată din mari feudali în care regele are încredere și care jură că-i vor fi credincioși până la moarte. Regele Sigismund creează Ordinul Dragonului la un moment când nu e încă sigur de victoria împotriva altor pretendenți la tron, iar pe marii feudali care i-au fost credincioși îi face membri ai Ordinului. Toți erau magnați[1] unguri, numai trei străini a ales Sigismund: pe despotul Serbiei, pe un prinț al Galiției, și pe Vlad. Iar Vlad era atât de mândru că făcea parte din acest ordin de cavalerie încât, o dată ajuns domn al Țării Românești, a pus să se bată pe monede și să se sculpteze, ca o emblemă a lui, acel dragon – de unde în popor i s-a zis Vlad Dracul, adică Dragonul. De aici vine și numele de Dracula sau Drăculea pentru el și pentru fiii săi. Așa se face că Vlad Țepeș a devenit pentru străini Dracula.
Vlad Dracul a domnit de două ori și a dus și el, ca și cei de dinaintea sa, război împotriva turcilor, dar s-a supus când a crezut că era în interesul țării, și de aceea a fost ucis din porunca lui Iancu de Hunedoara.
Mai important pentru istorie va fi fiul său, Vlad zis Țepeș, un domn fără îndoială de o cruzime cumplită, care avea obiceiul de a-și trage în țeapă dușmanii sau pe cei care nu-1 ascultau înlăuntrul țării. Se zice că, de îndată ce a venit în scaun, în 1456, a poruncit să fie adunați hoții și cerșetorii, i-a închis într-o casă și, după ce i-a ospătat, le-a dat foc.
Odată ajuns domn, în 1456, Vlad hotărăște să scape de suzeranitatea otomană. Petrecuse ani de zile în Turcia, ca ostatic trimis de tatăl său, Vlad Dracul. Cunoaște perfect limba și moravurile turcilor. Își pune speranțe în ajutorul regelui Ungariei, Matei Corvin, cu care era și rudă, soția lui Vlad fiind o vară a lui Matei. Vlad încetează să plătească haraciul anual, trece Dunărea și face o incursiune cumplită prin Bulgaria. În 1462, vine însuși sultanul Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului, ca să-l pedepsească pe Vlad și să supună iar Țara Românească. Vlad Țepeș ține piept singur, cu mica lui oștire, căci nu primește ajutor de la regele Matei. Îndrăznește, într-o noapte, să atace chiar tabăra sultanului, dar nu izbutește să-i găsească cortul ca să-l ucidă. Se retrage, apoi, către munte, lăsând pârjol în urma lui. Sultanul e îngrozit de spectacolul care i se dezvăluie în drum spre Târgoviște: o pădure de țepi în care atârnă leșurile turcilor prinși într-o luptă, cu un an înainte. Cronicarul turc vorbește de groaza, dar și de un fel de admirație a sultanului pentru un domn în stare de asemenea fapte.
Sultanul renunță să ia cetatea de scaun, Târgoviște, se retrage către Brăila și părăsește țara în care oastea mare piere de foame. Dar îl lasă la marginea țării cu un corp de oaste pe fratele lui Vlad, Radu zis cel Frumos.
Radu, în trei luni, va izbuti cu încetul să-i convingă pe cei mai mulți dintre boieri că politica lui Vlad e dezastruoasă pentru țară, că vecinii creștini nu îi ajută, nici ungurul, nici polonezul, nici măcar Ștefan al Moldovei, și că e deci mai cuminte să închine țara, cum făcuse de altfel viteazul și înțeleptul său bunic, Mircea Vodă. Turcul nu va preface țara în pașalâc, cum a făcut cu toate țările vecine de la Sud, ci se va mulțumi cu făgăduiala supunerii și cu plata unui tribut anual.
Vlad, părăsit de boieri, caută adăpost și ajutor în Transilvania. Cum însă trăsese în țeapă o mulțime de negustori sași care nu ascultaseră de ordinul ce-1 dăduse de a nu mai face „comerț în detaliu” în țară, ba întreprinsese chiar teribile incursiuni spre Brașov și în împrejurimi, necruțând nici femei, nici copii (de-atunci trebuie să fi apărut legenda cu „puiii de năpârcă”), sașii i-au făcut o reputație atât de rea, încât regele Matei, în loc să-i dea ajutor, l-a ținut închis în cetățuile lui timp de doisprezece ani.
De atunci datează portretul de la Castelul Ambras în Austria, care ne este familiar și care e probabil foarte fidel – pentru un fizionomist – un tip de o înspăimântătoare asprime.
Când Matei Corvin s-a hotărât, în sfârșit, în 1476, să poarte război împotriva turcilor și va considera că are nevoie de Țepeș, îl va pune din nou în scaun la Târgoviște, dar Vlad e ucis după puține săptămâni, nu s-a lămurit în ce condiții, probabil de boierii care se temeau de răzbunarea lui.
Așa piere Vlad Țepeș, figură ieșită din comun, dar care, pentru că vestea cruzimilor sale s-a aflat în lumea largă, a căpătat cu vremea o imagine negativă până la caricatură (ca în romanul irlandezului Bram Stoker, de la sfârșitul veacului al XIX-lea).
[1] Termen din latina medievală, a desemnat în Ungaria şi Polonia marea nobilime care beneficia de privilegii aparte. Corespondentul în Ţara Românească şi Moldova îl reprezentau marii-boieri.
Documentare realizată de Valentin ANDREI
(suport de documentare: Neagu Djuvara – „O scurtă istorie ilustrată a românilor”,
Editura Humanitas, București, 2013)
