Ştefan cel Mare a fost voievodul Moldovei cu cea mai îndelungată domnie din istoria acestui ţinut (1457- 1504). A fost mereu viu în conştiinţa poporului român, care i-a păstrat neştearsă amintirea. Şi multe au fost plăsmuirile moldoveanului despre el.
Se spunea că şi-ar fi îngropat parte din averi pe muntele Ceahlăului, la Izvorul Alb, dar căutătorii de comori au săpat zadarnic. Dar, adevăr este că în 1467, Matei Corvin, regele maghiar învins la Baia, fuge spre Transilvania pe drumul Hangului, pe Calea Mare, urmărit şi de călărimea moldoveană şi atacat de „muntenii” din palănci, care au prăvălit peste unguri brazi întinaţi. Regele a fost silit să renunţe la carele de luptă şi la tunurile de bronz, pe care le-a îngropat pe muntele Hangului.
La fel de adevărată pare şi legenda ce-o vom aminti, care ne va aduce, de asemenea, în perioada gloriei marelui voievod, tot în ţinutul Moldovei, la poalele Ceahlăului sfânt.
Vorbesc bătrânii din strămoşi despre marele voievod ca despre un sfânt al lui Dumnezeu, care a înfăptuit multe minuni, fiind mereu biruitor asupra cotropitorilor ţării sale. Şi s-a luptat el vitejeşte şi cu muscalii şi cu turcii şi cu cazacii, cu leşii, tătarii, nemţii şi ungurii şi-atât de mulţi alţii, că nu se mai ştie. Şi din toţi aceştia, nu a fost înfrânt decât o dată, de către neamul turcesc, numit şi „spaima lumii”.
Se pare că Ştefan rămăsese fără viteji şi fu silit să se retragă, să treacă munţii Neamţului şi să găsească pe plaiurile noastre un loc de adăpost, unde să se poată feri de vremea vitregă ce-l năpăstuise.
Şi negăsind nimic, voievodul îşi închipui o colibiţă şi tot aşa, azi, mâine, cât a poposit, făcu mai multe. Astfel că păcurarii vecini se întrebau cine este şi ce caută prin aceste locuri. Atunci Ştefan îi lămuri cine este şi din ce pricină îşi are aflarea în mijlocul lor. Voinicii, auzind acestea, îi spuseră că i se vor alătura şi-l vor ajuta să-şi recapete puterile. Şi odată a şuierat unul şi o ceată întreagă s-a adunat împrejur, să treacă sub steagul lui Ştefan cel Mare.
Şi din ceata mică ce-i rămăsese voievodului, iată că se făcu o oştire însemnată, numai din flăcăi voinici, înalţi ca brazii şi viteji ca leii.
Ştefan, voios de acest ajutor neaşteptat, îşi încălecă murgul negru ca iadul şi iute ca fulgerul şi se puse în fruntea lor, lăsându-şi colibiţa pustie.
Această colibiţă au îngrijit-o apoi cei care au rămas la stâne, ea dăinuind ani de-a rândul. Şi locul unde era s-a numit „La Colibiţă”, după cum s-a scris povestea.
Autor articol: Prof. Daniel DIEACONU
(din cartea „Legende și povești istorice din Ținutul Neamțului”, Editura Nona, Piatra-Neamț, 2025)
