Luna iunie aduce la Cafeneaua Culturală un invitat special, nonconformist, cu un farmec aparte, doctor în litere, culegător de muzică tradițională, lăutar apreciat și unul dintre ultimii cobzari din țară. Bogdan-Mihai Simion este tânărul artist care alături de „Lăutarii de Mătase“ a surprins lumea muzicală în ultimii ani, cutreierând România în lung și în lat. Născut la Râmnicu Vâlcea, pasionat de litere și istoria muzicii în egală măsură, Bogdan-Mihai Simion stârnește interesul din primul moment în care deschide gura. E o reală plăcere să-l asculți sau să-l citești, căci descoperi o personalitate complexă, o enciclopedie vie, gata să împărtășească din cunoștințele lui. Jurat savuros al emisiunii „Vedetă populară“ de la TVR și realizator al emisiunii ,,Muzica despre cine suntem“ la Radio Guerilla, artistul a răspuns relaxat întrebărilor noastre despre muzica lăutărească.
Ești considerat cel mai tânăr cobzar din România. Cum ai descoperit acest instrument?
Bogdan-Mihai Simion: L-am descoperit din obsesia mea pentru literatură. Cobza e un instrument cu care m-am întâlnit prima dată într-o bibliotecă. Când eram eu copil, nu știu dacă se mai practică – unii dintre noi mai și citeam – și îmi plăceau foarte mult basmele, poveștile, povestirile nu doar de pe spațiul românesc, ci de pe toată planeta. Am avut oportunitatea în adolescență să călătoresc în Marea Britanie, unde am întâlnit un domn deosebit de pasionat de folclorul nativ american, de poveștile care se spuneau la foc despre triburile Sioux și Navajo. Așa am descoperit aceste scheme în care sunt gândite poveștile și, descoperindu-le ușor, am aflat că încă de pe vremea lui Homer, din Grecia Antică, aceste povești nu erau în proză, erau numai în vers și erau cântate. Astfel, apare o tradiție ce își are rădăcinile în Antichitate, la poeții din Grecia Antică, și continuă cu un influx de cântăreți extraordinari din Orientul Mijlociu și Orientul Îndepărtat pe tot parcursul Evului Mediu și îi numim în funcție de cultură: truveri, trubaduri, barzi, lăutari. Sunt acei omuleți care dintr-o scoarță de copac sau chiar dintr-o cochilie de broască țestoasă, construiau un instrument foarte primitiv cu 2-3-4-5 strune din mațe de animal. Acesta era folosit ca un acompaniament nu foarte îndrăzneț din punct de vedere tonal, probabil doar acord prelung pe treapta întâi, ca un cimpoi, care funcționa mai mult ca o sonoritate mantrică, ce îi permitea povestitorului să spună o poveste pe care o auzise în altă parte, călătorind mai mult decât majoritatea oamenilor care nu își părăseau locul nașterii. Acest povestitor alerga din localitate în localitate și spunea aceste povești. Descoperind că fiecare cultură a planetei are un instrument de genul acesta, începând de la sitarul indian, barbatul persan, oud-ul din fostul Califat arab și trecând așa până la pavanul italian, ajungând la lăuta de curte britanică și chiar traversând oceanul până pe plantațiile de bumbac din Mississippi, unde sclavii negri cântau la banjo, o adaptare a instrumentului african akonting, bineînțeles că a apărut întrebarea în mintea mea dacă nu avem și noi ceva de acest gen. Așa am dat de cobză. Tot mai mulți îmi spuneau că nu mai există așa ceva, că nu mai cântă nimeni la cobză. Însă îmi aduc aminte cu mare drag de Nea Stelică Lăutarul, care a împlinit 80 de ani, din județul Vâlcea. El este printre primii lăutari mai serioși pe care i-am cunoscut și mi-a spus că bunicul lui cânta la cobză și el își amintește de instrument pentru că era în taraf, dar pe când avea 4-5 ani.
Ai fost autodidact?
Bogdan-Mihai Simion: Da, în primii 4 ani am cântat singur și când am întâlnit primul cobzar adevărat, pe Constantin Gaciu, din județul Olt, mi-am dat seama că nu știu nimic. A trebuit să fac tabula rasa și să o iau de la capăt. Când m-am întâlnit cu el aveam impresia că știu să cânt la cobză.
Dar de ce e atât de rar și de ce crezi că s-a pierdut instrumentul acesta pe parcurs?
Bogdan-Mihai Simion: Așa se întâmplă cu toate instrumentele de tradiție. Probabil la țambalul mic, cel cu 40+1 corzi, la care se cântă de gât, mai sunt în jur de 50 de instrumentiști în țară, braciști la orchestre sunt aceiași 4. La broancă nu se mai cântă aproape deloc. Aceasta este natura muzicilor din tradiția orală. Muzica tradițională nu dispare, ci instrumentele se canibalizează unele pe celelalte, până când apar genuri noi, mutant cum îmi place să le zic. Cobza a fost păpată de țambalul mic, țambalul mic – de țambalul de concert, țambalul de concert – de acordeon și acordeonul – de orga electronică. Muzicile nu dispar, pentru că anumite arhitecturi de hăulită gorjenească le auzim și în cântările lui Florin Salam, dar ele sunt distorsionate până la nerecunoaștere. Muzica tradițională nu dispare, ea este într-o continuă transformare, pentru că sensibilitatea oamenilor se schimbă profund.
Ce ar trebui să transmită muzica lăutărească?
Bogdan-Mihai Simion: Depresie, jale, turbulență. Este o muzică inversă cu semne schimbate decât muzica țărănească. Muzica țărănească e tot muzică produsă de lăutari, dar la țară. În muzica țărănească e vorba despre copaci, trandafiri, dragoste pură, copii, nevastă, casă. Muzica lăutărească, așa cum îmi place mie să-i spun, nu e muzică de „foaie verde”. În muzica lăutărească apar pentru prima dată femeile promiscue, femeile care își înșeală bărbații, urbanitatea, sărăcia lucie, femeia care merge pe străzi și cerșește cu 4 copii după ea, problematici cu rădăcini în slugăria din perioada Ante și Interbelică. Așadar, este o muzică tristă, depresivă pe alocuri, este predilect acompaniamentul minor, lung, tărăgănat, rar, lent și foarte întunecoas din toate punctele de vedere.
Eu aș vrea să lămurim termenul de muzică lăutărească. Există diverse variante asupra lui, unii o numesc muzică țigănească, alții muzică tradițională.
Bogdan-Mihai Simion: Eu cred că cel mai important este să întrebăm lăutarii. De 14 ani fac acest lucru! Nu cred în specialiști, în experți, oameni scorțoși, care stau doar cu nasul în bibliotecă de dimineața până seară, peste ale căror lucrări se așterne praful, mor și li se fac statui. Cred că dacă este să stabilim ce-i cu muzica lăutărească, trebuie să îi întrebăm pe cei care practică această meserie, adică pe lăutari. Ultima carte „De jale și de dragoste de pe piatra Bucureștilor“ este o colecție extensivă de 20 de interviuri cu lăutari cu vârste cuprinse între 60 și 80 de ani, din București. Pe toți i-am întrebat diferite lucruri, dar singura întrebare comună era: „Ce este muzica lăutărească?“. Astfel, am ajuns la o concluzie de la care nu mă mai poate zdruncina nimeni: muzica lăutărească nu e același lucru cu muzica lăutarilor. Aceasta este prima distincție importantă: lăutarii cântă orice. Ei nu se cântă pe sine, sunt ca sirenele din Grecia Antică – asta ca să mă întorc la Homer – ei își cântă clienții. În ultimii 200 de ani, într-o ordine aproximativă, lăutarii au cântat muzici turco-grecești atât clasice cât și populare, muzici rusești, europenești: polka, valsul, rumba, muzici țărănești, muzicile minorităților! Toate aceste muzici sunt muzicile lăutarilor, dar niciuna nu este muzica lăutărescă. Muzica lăutărească se prefigurează perioadei Interbelice, dar apare mai decis după al Doilea Război Mondial. Este poate ultima muzică de tradiție orală, care apare pe teritoriul României și este o muzică urbană, orășenească. Ea se numește lăutărească pentru că a apărut întâi de toate la petrecerile dintre lăutari, adică lăutărească cu sensul de a fi a lăutarilor, nu cea pe care lăutarii o cânta publicului. Muzica lăutărească este muzica pe care țiganii lăutari au început să o cânte prin anii 30, dar mai ales odată cu mutările de populații pe vremea lui Petru Groza și Gheorghiu Dej, în anii 50. Dintr-odată lumea s-a schimbat brusc. Până la venirea comuniștilor la putere, în fiecare comunitate rurală exista câte un neam de lăutari care locuia la marginea societății. Muzica lăutărească aș zice că apare în anii 30-40 până în anii 80. În anii 80 se dărâmă din mai multe motive, unul dintre ele fiind apariția manelelor. Celelalte fiind subsidiare, lăutarii s-au îndârjit, cei mai bătrâni nu au vrut să treacă la noul gen de muzică, cei mai tineri s-au adaptat rapid și muzica asta s-a dezintegrat.
Ești doctor în Litere, pasionat de istorie. Întrebarea era dacă muzica te-a întors la rădăcini, dar ascultându-te îmi dau seama că lucrurile au fost cu dublu sens.
Bogdan-Mihai Simion: Nu au cum fi altfel, deoarece degeaba cântăm dacă nu știm despre ce cântăm, degeaba citim și scriem despre cântece dacă nu le executăm. Și una și alta sunt moarte. Am încercat-o pe aia cu biblioteca și îmi era silă de mine. Ce facem aici? Scriem cărți și bieții oameni mor de foame sau mergem la ei, le furăm muzica, punem în colecții muzicologice și încasăm noi drepturile de autor. Este o chestie care se practică încă de la coada secolului XIX la noi. Poate a venit momentul ca să-i valorizăm și pe oamenii ăștia. Poate a venit momentul ca solistele, acele femei care fac pe țărăncile, dar nu sunt țărănci, să nu mai apară suprafardate și machiate. Poate de asta a și apărut viziunea asta de realist-socialistă asupra folclorului. Adică ansamblul folcloric cu cântăreața în față, cu videoclipul filmat când ține copacul să nu cadă pe ea, altminteri nu înțeleg de ce ar ține cu mâna copacul… Toate aceste lucruri au apărut prin anii 40-50, în stalinism îndeosebi, când se spunea că muzica țărănească și lăutărească sunt niște muzici prea sălbatice, prea guturale, prea războinice pentru a fi accesibile publicului larg. Și atunci datoria noastră de specialiști este să le cosmetizăm, adică să le folclorizăm. Eu cred exact invers, muzicile astea trebuie lăsate în pace. Unde putem noi să intervenim ca specialiști este să îi liniștim pe oameni și să le spunem: „Îmi poți cânta balada lui Toma Alimoș toată, 120 de strofe și eu îți promit că nu mă voi plictisi“. Asta e tot ce putem face, adică să intervenim, dar să intervenim discret, nu să aranjăm, pentru că aranjatul presupune o intenție, presupune că muzica asta nu e suficient de bună pentru noi.
Citeam că ai „bătut“ peste 100 de sate în timp, în căutare de răspunsuri.
Bogdan-Mihai Simion: Da, în fiecare sat am stat cel puțin o săptămână. Asta e foarte important pentru că eu îi întreb pe mulți oameni „Nu se poate să pleci dimineața și să te întorci seara, asta înseamnă că ai văzut? Nu ai văzut nimic“. Oamenii sunt înșelători, în comunitățile tradiționale încrederea socială este extrem de scăzută și se întreabă: „Cine sunt oamenii ăștia străini care intră în gospodăria mea? Cine e băiatul ăsta cu mustățile sucite și cu barbă și cu tricou cu Metallica, de vrea să afle de mine și neamul meu?“. Și atunci tu trebuie să construiești relația de încredere, trebuie să îi arăți omului de unde vii, să nu te arăți mincinos în fața lui și ușor ușor, după câteva zile de stat acolo, la o țuică la 4 dimineața se vede și adevărul, un adevăr care este foarte greu de găsit. Unii oameni, inclusiv la Cartea Sfântă, spun că ăla se vede doar o dată. Îi mulțumesc Lui Dumnezeu că l-am văzut de câteva ori.
Aici am vrut să ajung: dacă ai găsit răspunsurile pe care le căutai și dacă a meritat căutarea!
Bogdan-Mihai Simion: Eu am plecat cu niște întrebări greșite de acasă. Eu am plecat la drum cu niște prejudecăți absolut ridicole. În realitate, ajungând în comunitățile astea, îmi amintesc cu mare drag că pe Valea Sebeșului am mers la niște lăutari acasă, ce mi-au executat foarte serios niște învârtite și alte jiene și cântări ciobănești. Undeva, pe la 2 noaptea, s-au îmbătat și au început să cânte în limba romani. În felul acesta am cunoscut ultimele urme din România a cântecelor ce conservă în limba romani memoria deportărilor la Auschwitz, Birkenau și Transnistria. Pentru mine e foarte important, deoarece lăutarii îmi spuneau că astea nu sunt cântece pe care vrem să le amintim și pe copiii noștri nici nu i-am învățat să le cânte. Eu am plecat la drum căutând sufletul românesc și am ajuns pe teren descoperind cât de mult a influențat evreimea muzica din Moldova de Sus, ce aer familiar au cântările din centrul Câmpiei Transilvaniei atât cele maghiare, cât și cele românești și unele și celelalte fiind cântate de țigani și cât rău a făcut naționalismul și național-comunismul în această țară.
Vorbește-ne despre proiectul „Șamanul mut“.
Bogdan-Mihai Simion: A fost unul dintre proiectele cele mai dragi sufletului meu. A durat 4 ani acest proiect, iar anul acesta am sărbătorit 8 ani de la primul spectacol. 4 ani am cântat la Clubul Control din București, un club cunoscut pentru personalitățile deosebit de eclectice care cântă pe scenă începând cu Mircea Florian, „Timpuri Noi”, „Partizan”, trupele lui Artanu, „Vița de Vie” , trupe de hip-hop, trupe de rock ș.a. Folclorul nostru fuzionează cu muzici euro-americane încă din anii ′60. Pariul meu a fost dacă pot aduce la niște puști cu piercing-uri în limbă și în nas muzica asta pe curat, fără amestecuri, mixuri și fuziuni. Să le aduc un trio din Transilvania, o fanfară din Moldova, un grup de muzicieni pe jumătate rromi, pe jumătate evrei. I-am adus și a fost foarte bine, vârsta medie la spectacole era de 20-22 de ani, iar jumătate dintre aceștia îmi spuneau că ei nu știau că aceste muzici există. Am încercat să restabilesc lumea deosebit de cosmopolită a muzicilor de tradiție orală, care a fost călcată în picioare vreme de 45 de ani.
Nu vezi continuitate pentru acest proiect? Și de ce „Șamanul mut“?
Bogdan-Mihai Simion: Pentru că toate aceste muzici țin de șamanism. Sunt ca niște mantre. Cântecele lirice în unele zone ale țării se numesc doine. În aceste cântece se vede neputința glasului, se vede cum există dificultăți de respirație, de frazare, bătrânețea, tutunul, alcoolul. Toate aceste lucruri își spun cuvântul și oferă personalitate glasurilor cântăreților, care nu au nimic de a face cu glasurile de belcanto sau pregătite școlar. Sunt glasuri vii. Eu cred că există două tipuri de muzici pe lumea asta: muzica adevărată și muzica mincinoasă. Eu nu cred că există muzică bună, proastă, autentică, neautentică. Există muzică vie, adevărată și muzică falsă sau mincinoasă. Marea majoritate a muzicilor din ziua de astăzi sunt false, ele nu sunt trăite, ci sunt făcute. Făcute pe genunchi, lansate mâine și încasat poimâine din ele. Proiectul „Șamanul mut“ nu mai poate exista astăzi, deoarece mai bine de jumătate din muzicienii pe care i-am avut în proiect au murit.
De unde curiozitățile astea la vârste așa fragede?
Bogdan-Mihai Simion: Am vrut să știu cine sunt. Citind povești vrei să te întâlnești cu ele și am fost binecuvântat să mă și întâlnesc, făcând eforturi, cheltuind foarte mulți bani. Dacă ar fi să fac socoteala nu cred că mi-am scos investiția până acum.
Mi s-a părut interesantă asocierea între muzică și gastronomie, totul sub titulatura „Fragmente“, documentat astfel încât să scoți la lumină rețete vechi tradiționale și muzică specifică fiecărei zone. Cum ai lucrat la acest proiect?
Bogdan-Mihai Simion: M-am întâlnit cu Mihai Toader pe vremea când el gătea la restaurantul Goccia din București. Făcea cel mai bun ton roșu din partea asta de Europa și l-am luat cu mine în două localități, în Clejani, județul Giurgiu, și la 10 Prăjini, în județul Iași. Când am ajuns acolo am pornit proiectul. Ne-am împărțit task-urile, el pe gastronomie, eu pe muzică și Florin Bondrilă, fotograf profesionist. Acesta este fotograful lăutarilor, cum îmi place mie să îi spun, deoarece a fotografiat peste 1000 de lăutari din țară. El avea pasiunea asta de multă vreme și când ne-am întâlnit nu a trebuit să vorbim prea mult ca să înțelegem că trebuie să călătorim împreună. Așa am încercat să construim acest pachet. Din păcate viața merge înainte, nu mai facem „Fragmente“ pe cât de mult ne-am dori, ultimul episod a apărut acum un an. A fost un episod dedicat Iașiului – ce înseamnă pentru mine, și despre foametea din anii 40. Eu am din ce în ce mai multe spectacole, din ce în ce mai multe proiecte de televiziune, radio, Youtube. Prietenul și colegul meu Mihai Toader și-a deschis un restaurant numit Soro Lume, un restaurant unic în România, prin faptul că este singurul restaurant unde se gătește exclusiv la foc deschis. Din acest motiv nu mai putem face destul de des proiectul „Fragmente“, dar merge mai departe prin finanțarea prietenilor noștri de la Tazz, compania de livrare. O dată la 2-3 luni ne invită, Mihai gătește ceva, iar eu cânt cu taraful meu și astfel putem duce mai departe proiectul care sper să nu moară odată cu noi.
Cum reușești să trezești, să aduci generația tânără spre muzica lăutărească veche?
Bogdan-Mihai Simion: Eu nu cred că este veche sau nouă și am două exemple: pe Miley Cyrus, când a cântat „Jolene“, după ce a renunțat la zona de pop, house, electro, și-a luat 2 moșnegi cu banjo-urile lângă ea și a făcut un disc de country. Niciun jurnalist muzical american nu i-a spus că în ultimul videoclip era o despuiată și acum s-a apucat de muzică veche. Al doilea exemplu este Lady Gaga. Ultimul ei album cu Tony Bennet în vârstă de 90 de ani este un album doar cu cântece scrise în 1910-1920. La fel, niciun jurnalist nu a întrebat-o de ce s-a apucat de jazz. Eu nu cred că există muzică lăutărească veche și nouă. Eu cred că există muzică lăutărească doar ca gen muzical, sensibilitate și manieră de interpretare. Aproape orice cântec de pe planeta asta poate fi cântat în manieră lăutărească. Am demonstrat asta cântând niște piese de rock and roll din anii 50 la Rock FM. În stilistică și estetică, muzica lăutărească cred că este un gen ca oricare altul, este un gen atemporal. Cred că dacă o arăți oamenilor pe cea adevărată, o vor îndrăgi pentru că e o muzică la care nu ai cum să reziști. Îmi trimit ascultătorii mei filmulețe cu copilașii lor de 3-5 ani, cum agită mânuțele și aleargă prin casă pe muzica Tarafului „Lăutarii de Mătase“, cu care colaborez de 4 ani, și eu le răspund cu o vorbă, ce îmi place să o spun „ Ăla e ‹‹moșul›› lui sau ‹‹baba›› lui care dansează în el.“
Cum arată agenda de proiecte pentru perioada următoare?
Bogdan-Mihai Simion: Este foarte încărcată, deoarece încercăm să recuperăm tot ceea ce nu am avut voie să facem în ultimul an și 4 luni din cauza pandemiei. Este destul de dificil. Pentru mine cele mai importante 3 momente de anul acesta sunt apariția pe scena Electric Castle de pe 14 iulie, unde este prima dată când un taraf de lăutari complet acustic țambal, acordeon, contrabas, vioară, cobză urcă pe o scenă și cântă o oră între trupe de rock, pop, disco. Este o premieră de care sunt foarte mândru. Pe 16 iulie mă însor. E un moment important pentru viața și sufletul meu, îndeosebi cred că am cântat la peste 1000 de nunți și știu bine ce îmi doresc de la acest pas. Iar pe 9 noiembrie o să am primul meu spectacol la Sala Palatului, de care sunt foarte încântat. Voi avea alături de mine taraful „Lăutarii de Mătase“, taraful lui Gheorghe Anghel Caliu din Clejani, fanfara condusă de Costică Panțîru de la 10 Prăjini și un trio transilvan extraordinar, format din Emil Mihai, Urszui Kalman și Pusztai Aladar, 3 oameni care cântă de 50 de ani, unul fiind român, altul țigan de cultură maghiară, iar celălalt maghiar.
Interviu realizat de
Oana-Talida COZMA
Transcriere interviu
Marian-Robert FOTEA
