Un dialog cu unul dintre cei mai valoroși tineri pianiști ai lumii este mereu o plăcere. Izvor nesecat de înțelepciune, în ciuda vârstei, Daniel îi comunică interlocutorului mereu lucruri noi și interesante. O astfel de ocazie s-a ivit și în această vară, când Daniel Ciobanu a petrecut câteva zile de vacanță în liniștea ținutului Neamț.
Copilăria și adolescența pregătesc și duc, firesc, către maturizare. Cum a fost în cazul tău? Vorbește-ne, te rog, despre rădăcini, despre locul și oamenii care te-au pregătit pentru ceea ce a urmat. Spuneai, într-un interviu pentru Radio România Muzical, că la finalul Concursului din Israel te gândeai la tatăl tău care, muncind pe șantierele acelei țări, a putut să îți cumpere prima pianină.
Daniel Ciobanu: În primul rând, părinții mei au fost extrem de preocupați în dezvoltarea mea, în special pe direcția cântatului la pian, fără să devină distructivi prin exigență, ci bucurându-se împreună cu mine de progresul pe care îl făceam la început. Tatăl meu a moștenit această pasiune spre muzică de la tatăl său, Petru Ciobanu, originar din Bârgăuani (Neamț), dascăl și organist (la acea vreme, chiar la orga cu fluiere). Tot tatăl meu a fost și cel care a fost nevoit să muncească în străinătate pentru a-și putea permite să-mi ia mie prima mea pianină și, într-adevăr, cum totul e conectat la puteri nebănuite care ne ghidează de Sus; s-a nimerit ca țara în care și-a osândit ani din viață să fie chiar țara care mi-a deschis hotărâtor accesul la o carieră internațională uluitoare pentru mine, în 2017, prin Premiul Concursului „Arthur Rubinsteinˮ, din Israel.
Cu ce profesori ai realizat baza pregătirii tale?
Daniel Ciobanu: Am avut marele noroc să mă regăsesc la umbra Pietricicăi și să cresc într-un mediu foarte sănătos educațional, Piatra-Neamț fiind un oraș mic și fără patimi competitive și factori poluanți din punct de vedere cultural. Pe lângă acest aspect am avut șansa de a mă dezvolta și emoțional extrem de sănătos, alături de prima mea profesoară de pian, doamna Magdolna Cosma, care mi-a oferit, pe lângă tainele primilor pași în arta cântatului la pian, o atmosferă atât de călduroasă, psihologic vorbind, încât era cu adevărat o plăcere revederea cu dânsa, un aspect absolut vital din punctul meu de vedere pentru o relație constructivă și de lungă durată cu studiul pianului.
A urmat mai apoi un element cheie, respectiv colaborarea cu primul meu maestru, Iulian Arcadi Trofin, tot la Piatra-Neamț, care a venit cu o doză artistică puternică și m-a inițiat în arta interpretativă și tot ce implica aceasta, de la „ștaiful” unui artist pe scenă, deslușirea propriei mele personalități și alegerea pe măsură a unui repertoriu, ideea genială de a crea o „trupă” de pianiști locali și de a alcătui un recital împreună (cu care am străbătut lumea în lung și în lat de la o vârstă fragedă). Acestea sunt lucruri care m-au motivat masiv în a descoperi și gusta și mai mult din nenumăratele frumuseți ale acestei meserii. La final, ca o cadență perfectă, am avut din nou norocul de a găsi tot la Piatra-Neamț o profesoară care s-ar potrivi chiar și în cele mai riguroase școli rusești, Mihaela Spiridon, care a apărut ca un buldozer miraculos în formarea mea, prin distilarea și rafinarea stilistică a tot ceea ce dobândisem până în ultimii ani de liceu, când am cunoscut-o și am pornit pe un drum anevoios, destul de greu de dus, dar care mi-a placat bine bazele tehnice și interpretative pentru un drum și mai lung și anevoios ce avea să urmeze odată cu plecarea la facultate.
În timpul liceului ai fost beneficiarul unei burse. Cum s-a întâmplat? Cum a fost experiența Edinburgh pentru adolescentul Daniel Ciobanu?
Daniel Ciobanu: În anul școlar 2007-2008 am fost invitat, în calitate de laureat al Premiului I obținut la Olimpiada națională, să particip la această bursă – „Constantin Silvestri” – care oferea un an de studii în Edinburgh la „Stewarts Melville College”, o instituție privată din Scoția. Fiind deja tachinat și obișnuit cu plecări scurte în străinătate, mi s-a părut o oportunitate demnă de a mă arunca la o aventură mai extensivă și exotică la vremea aceea. Printr-un miracol și câteva minuni, am fost selectat dintr-o mână de diverși instrumentiști olimpici să fiu cel care pleacă. Și dus am fost.
Acolo, am dat de o cu totul altă lume din punct de vedere instituțional. Am înțeles ce înseamnă un sistem de învățământ bine căptușit, cu o atmosferă fermă, dar totuși tandră și binevoitoare. În acel an m-am simțit că sunt de fapt într-o „școală a vieții”, mi-am dezvoltat profund independența, disciplina și organizarea, stima de sine după provocările academice reușite cu succes într-un sistem fără abateri. Am realizat importanța unui colectiv educat și motivat spre dezvoltare personală cât mai rafinată, faptul că există locuri unde este bunăvoință în abundență și un mediu în care ești înțeles, ajutat și sprijinit necondiționat (lucru oarecum general valabil în țările vestice cu tradiție în educație corespunzătoare). În concluzie, mi s-au oferit uneltele și locul perfect de a-mi produce singur o igienă comportamentală și psihologică de care să mă pot folosi în anii ulteriori în formarea unei cariere mai sănătoase.
Succesul care te-a consacrat a fost premiul din 2017, de la Tel Aviv. A fost greu concursul? Ce ne poți spune despre această experiență a ta?
Daniel Ciobanu: Concursul a avut o structură destul de stufoasă, care mi-a împins la momentul respectiv limitele și m-a obligat la un condens cu disciplina, lucru pe care nu îl mai trăisem până atunci. De obicei, în pregătirea fiecărui concurs am tins spre maximul de pregătire posibil, fapt care m-a făcut să mă gândesc că dacă tot sacrific atât de mult timp, de ce să nu o fac și într-un cadru în care solicitarea să aibă mai multe roade în caz de reușită. În Israel au fost șase etape până la podium, care au triat, dintr-o armată de trei sute de pianiști, până la ultimii trei. Structura unui astfel de concurs e menită să aducă în prim-plan artistul complet.
În timpul competiției am realizat că greutățile sunt date de miza care crește în permanență, de la o rundă la alta. Psihologic, se trece prin tot felul de angoase la care nu te mai poate instrui mai nimeni cum să le dobori. Ești acolo doar tu cu sinele tău. E o meserie în care indiferent de starea de spirit, de sănătate, cât de prost ai dormit cu o seară înainte sau ce mâncare nu ți-a picat bine în timpul zilei, cât de mult timp ai avut să te pregătești după, poate, o lună în care ai jonglat încă trei-patru concerte cu alte repertorii prin diverse continente, ești bătut de soare sau de vreo umiditate acerbă care îți schimbă sunetul instrumentului de la o măsură la alta, te-ai certat cu iubita sau ești în apogeul vreunei simbioze emoționale puternice care nu îți lipește nicicum concentrarea la moment, și fel de felurite de alte cazuri, cu așteptarea ca la o oră precisă și fără negociere să urci pe scenă și să fii în formă maximă ca să poți livra spre o sală de sute sau mii de oameni avizați un discurs cursiv, fără întrerupere, în care în spatele fiecărui minut scurs sunt zeci de ore de încercări care frustrează sau exaltă atât muzicianul cât și publicul, în funcție de reușită, cu schimbări emoționale extreme și condensate în câteva secunde, de la spiritualul absolut la intensități vulcanice, pe un instrument vulnerabil atât temperaturii cât și acusticii sălii, alături de un public interesat în cazuri fericite dar și posibilitatea unui public turist care să intervină sonor prin fel de fel de distrageri.
Ai fost invitat ulterior peste tot în lume. Unde te-ai simțit cel mai bine? Ce amintiri deosebite ai și de unde?
Daniel Ciobanu: Uitându-mă la palmaresul meu, premiile de excepție și respectiv aprecierea publicului larg, le-am obținut în țări extrem de exotice, precum: Maroc, Brazilia, Africa de Sud și Israel. Fapt care îmi dă de înțeles că mă potrivesc în zonele mai puțin tradiționale din punct de vedere cultural și unde perseverează mai degrabă progresul, riscul, imaginația, misticul, spiritualul și creativitatea, atribute pe care le las la rândul meu să mă domine în permanență când mă urc pe scenă sau în studiul individual.
Sunt ele, premiile și distincțiile, care ți-au răsplătit truda artistică, o motivație în plus? Te obligă primirea unui premiu?
Daniel Ciobanu: Pentru mine întotdeauna au fost mai importante relațiile create la un concurs decât concursul propriu-zis, respectiv premiul obținut. Exploatate din acest punct de vedere, concursurile devin într-adevăr benefice și nu doar un Coliseum agresiv, adunând laolaltă oameni cu aceleași interese și vulnerabilități artistice din care se pot naște proiecte și conexiuni benefice unui tânăr artist. Spre exemplu, concursul din Tel Aviv, într-adevăr mi-a ștanțat garanția finală a calității mele ca pianist, dar practic mi-a fost de mai bun augur prietenia legată cu dirijorul Omer Wellber care m-a invitat să colaborăm și continuă să o facă în săli ale apexului cultural din toată lumea. De o mare importanță pentru mine a fost întâlnirea de după concursul din Maroc cu prințul Fabrizio Ruspoli, cel care mi-a devenit mecena și m-a sprijinit financiar în numeroase proiecte ulterioare și la rândul lui mi-a lubrifiat conexiuni cu alți oameni de seamă, precum celebrul pianist Bertrand Chamayou, filantropul Pierre Berge (asociatul lui Yves Saint Lauren) Madison Cox și Jose Abete (ambii colecționari de artă și prieteni pe vremuri din „Gașcaˮ celebrului pictor Andy Warhol), oameni la care pot apela necondiționat pentru sfaturi sau pentru a discuta idei – lucru care depășește granițele unui premiu sau o titulatură temporară (de obicei, până la următorul laureat), și care, într-adevăr, a fost o motivație reală de a merge și a descoperi la fiecare concurs posibilitățile acestea misterioase și suculente ce devin dintr-odată la îndemână în aura personajelor prezente.
Un cuvânt, la final, pentru acei tineri care vor merge sau care deja merg pe cărările artei muzicale!
Daniel Ciobanu: Cele mai mari regrete ale mele au venit după momente în care am făcut compromisul de a mă racorda mai mult la păreri și sugestii din exterior, inclusiv ale profesorilor, ignorându-mi anumite instincte, instincte care oferă unicitate și prospețime în cadrul artistic. E important să existe o fundație bine ancorată în informație scrisă și dezbătută de mari Maeștri, dar pe scenă, pe pânză sau în orice alt mediu, un artist trebuie să transmită propriul adevăr în toată onestitatea și limitele sau infinitul său. E singura metodă prin care observ că un artist are cale lungă și arta lui devine sustenabilă. Sfat pe care îl aplic necondiționat și care, odată aplicat cu încredere, răscolește până și cele mai sceptice minți sau suflete din public.
Daniel Ciobanu: Mulțumesc mult!
Scurtă biografie
Daniel Petrică Ciobanu a început studiul pianului la vârsta de nouă ani, în Piatra-Neamț, inițial cu profesoarele Magdolna Cosma și Delia Balan, ca mai apoi să continue cu Mihaela Spiridon și Iulian Arcadi Trofin. Câștigând o bursă de studii în Scoția, Daniel și-a continuat pregătirea muzicală cu Graeme McNaught, Aaron Shorr și Petras Geniusas, absolvind astfel Conservatorul Regal din Scoția. Și-a completat studiile la Școala de Muzică „Alfred Cortot” din Paris, cu Marian Rybicki, și la Universitatea de Arte din Berlin, cu Pascal Devoyon and Markus Groh.
Daniel Ciobanu a obținut aprecierea publicului internațional câștigând, în 2017, Medalia de Argint la Concursul mondial „Arthur Rubinstein” din Tel-Aviv, Israel, alături de prestigiosul Premiu „Favoritul Publicului”. În urma acestora, a avut apariții la Carnegie Hall din New York, Elbphilharmonie la Hamburg, Gewandhaus Leipzig și Festivalul „Enescu” din București, pe lângă turnee și concerte în Japonia, China, Africa de Sud și Taiwan.
Daniel Ciobanu a inițiat „Neamt Music Festival”, în 2017, pentru a crea o platformă internațională nouă și puternică pentru tineri artiști. Festivalul, care durează timp de o săptămână și are loc în Munții Carpați din România, prezintă atât un repertoriu clasic, cât și muzică jazz sau proiecte experimentale.
Interviu realizat de
Valentin ANDREI
