Tudor Platon, pietreanul care este director de imagine și a debutat ca regizor cu un documentar în toamna acestui an, este invitatul nostru la „Implicare Socială“. Tânăr, dezinvolt, talentat și ancorat în valori de rudenie, intervievatul nostru face dezvăluiri despre familie, film și pasiunile sale. Este născut la Piatra-Neamț și a absolvit Secția imagine de film din cadrul UNATC București. Pe lista realizărilor sale se numără deja o serie de scurtmetraje premiate în diverse competiții festivaliere cinematografice.
A lansat, de curând, documentarul „Casa cu păpuși“, pentru care semnează regia, scenariul și imaginea. Natalia Volohova Deliu a realizat montajul, iar sunetul, Ştefan Azaharioaie. Producători sunt Carla Fotea, Ada Solomon, Tudor Platon şi Alexandru Solomon. Povestea aduce în prim plan prietenia unor doamne de 70 de ani, care își petrec vacanța anuală pe Valea Oltului. În prim plan este Cica, bunica lui Tudor, și Nana, alături de camaradele lor, care fără să știe că sunt filmate își trăiesc natural vacanța presărată cu glume și discuții profunde despre viață, timp și iubire.
Cine este Tudor Platon, dincolo de pietreanul care a absolvit Secţia imagine de film din cadrul UNATC Bucureşti ?
Tudor Platon: Îmi e greu să păstrez formula de adresare a întrebării și să vorbesc despre mine la persoana a treia. E ca și când aș citi despre altcineva pe Google, despre o persoană străină, care are același nume ca al meu. Dar de dragul interviului o să încerc. Ei bine, Tudor Platon este operator și, mai rar, fotograf. Recent a devenit tată, lucru care-l face să-și chestioneze activitatea profesională. Încearcă să îmbine timpul petrecut pe platoul de filmare cu cel petrecut în familie. Recent a regizat un documentar care încă se mai poate vedea în cinematografe.
De ce imagine? De ce film?
Tudor Platon: Obișnuiesc să cred că așa a fost să fie, căci nu identific vreun moment precis sau un factor anume. Făceam fotografie încă din liceu, ca mulți alți tineri din generația mea. Treptat am devenit din ce în ce mai preocupat de orice însemnă artă vizuală și am vrut să studiez asta mai serios. Tot în acea vreme, UNATC era pe buzele mai multor apropiați, așa că le-am legat și am ajuns să studiez imagine de film.
Desigur că există și varianta romanțată, poze cu mine foarte mic cu aparatul de fotografiat la gât; tata, care în tinerețe improviza un laborator foto în baie sau unul din unchii mei care era fotograf amator în anii ’90.
Eu cred că prima variantă e mai onestă.
Știu că și fotografia este una dintre pasiunile tale. Palmaresul tău include câteva premii obținute chiar din timpul liceului. Ce reprezintă pentru tine fotografia?
Tudor Platon: În ultimii ani, fotografia a devenit o nevoie aproape fizică cu ajutorul căreia încerc să descopăr mai în profunzime lucrurile care mă înconjoară și mă preocupă. Nu mai e o pasiune, cum e mersul pe munte. La fel e și cu filmul, doar că în cazul ăsta lucrurile capătă o anvergură mai mare și e mai anevoios (finanțări, echipă, postproducție etc), pe când la fotografie sunt singur.
Cum a fost episodul acela în care ai fost exmatriculat în urma participării la un concurs de fotografie? Ce s-a întâmplat? Totuși, asta nu te-a făcut să renunți la chemarea ta…
Tudor Platon: E o poveste mult prea lungă, sau nu știu eu să o spun pe scurt, pentru a-i găsi loc aici. Cert este că după acel episod am rămas cu un sentiment de revoltă față de orice formă de autoritate impusă forțat, cum poate fi cea de tipul profesor-elev.
În ce alte proiecte ai mai fost implicat până la debutul regizoral cu documentarul ,,Casa cu păpuși“?
Tudor Platon: Până la „Casa cu păpuși“ am filmat diverse filme, unele mai scurte și altele mai lungi, unele mai documentare și altele mai ficțiune. Printre ele aș aminti scurtmetrajele „Cadoul de Crăciun“, care a fost pe lista scurtă la Premiile Oscar și „4:15 P.M. Sfârșitul lumii“, care a fost nominalizat la Palme d’Or la Festivalul de la Cannes, și lungmetrajul „Să nu ucizi“, premiat la Festivalul de film IndieLisboa.
Ajungând la proiectul ,,Casa cu păpuși“, te-aș întreba cum ai ajuns la titlul acesta? Vorbește-ne despre modul în care peste 30 de ore de filmare în familie s-au transformat într-un film documentar.
Tudor Platon: Titlul e despre multe lucruri, prezente mai mult sau mai puțin în film, dar importante pentru mine în momentul în care lucram la el. Are de-a face cu numele acestor doamne (Cica, Nana, Pupi), cu piesa lui Ibsen sau pur și simplu cu păpușile pe care le-am găsit înșirate ordonat în casa în care am filmat.
Acum, după ceva vreme de la terminarea filmului, titlul rămâne legat de spiritul lor liber și tânăr, mai tânăr ca al meu.
Cât despre a doua parte a întrebării tale, atât gândul facerii unui film cât și alegerea materialului s-au întâmplat la montaj, care a durat aproximativ un an.
Ce ți-ai propus să transmiți iubitorilor de film cu documentarul ,,Casa cu păpuși“?
Tudor Platon: Gândul cu care am plecat la filmare era destul de pragmatic, să o cunosc mai bine și să mă apropii mai mult de bunica mea, Cica. Lucru care s-a întâmplat pe parcursul celor șapte zile, căci am descoperit-o în cu totul alt mod decât cel familiar mie. Înconjurată de prietenele ei din tinerețe, Cica a renunțat la orice constrângere impusă de societate și de conduita de familie, devenind liberă, vioaie. Același lucru s-a întâmplat și cu prietenele ei, toate au căpătat o bucurie enormă de a trăi și de a fi împreună. Toate astea au dus la formarea unui univers atemporal, în care poveștile din urmă cu 50 de ani păreau să se fi petrecut ieri, iar cele recente își pierdeau valoarea. Era ca în Macondo, unde nu știi dacă a plouat 5 ani, 10 ani sau o săptămână. Asta am încercat să păstrez în timp ce eram la montaj.
Proiectul a ajuns deja în mai multe orașe ale țării și a fost prezentat la Festivalul Internațional de Film Transilvania, în secţiunea „Zilele Filmului Românesc“, la Sarajevo IFF, unde a avut premiera internațională şi la Astra Film Festival, de la Sibiu. Care este feedback-ul pe care-l primești din partea spectatorilor?
Tudor Platon: Am să amintesc aici de o reacție despre care cred că am mai vorbit și în alte interviuri. La finalul primei proiecții publice a filmului, o doamnă s-a apropiat de mine, m-a luat în brațe și mi-a zis la ureche: „Dacă mă mai faci să plâng așa o dată, te omor!“.
Care a fost reacția protagonistelor când au văzut filmul? Am înțeles că nu au știut de la început scopul pentru care au fost filmate.
Tudor Platon: Nici eu, nici ele nu știam că va ieși un film, ceea ce a făcut tot procesul mai plăcut, fără cosmetizări sau așteptări.
Doamnele au văzut prima dată filmul direct în sala de cinema, alături de alți spectatori și de multe rude și apropiați veniți la invitația lor. Era o versiune în lucru care se proiecta și avea ca scop primirea unui feedback constructiv de la public. Dar nu a fost cazul de așa ceva. A fost o proiecție la care s-a râs și s-a plâns mult, ceea ce cred că le-a impresionat și pe protagoniste, nu doar pe mine. Am vie imaginea de la final, când Nana s-a ridicat în picioare, s-a întors către public și a început să aplaude puternic, într-un gest de mulțumire. Apoi și restul doamnelor s-au ridicat și instant au acaparat toată atenția ca niște staruri ale cinemaului de Hollywood. A fost o explozie de bucurie.
Ce înseamnă familia pentru tine? Dar bunica Cica?
Tudor Platon: De când s-a născut Iacob, fiul meu, încă rumeg întrebarea asta. Ajung la câte un răspuns cam la fiecare început de lună, iar treptat îmi dau seama că nu e răspunsul meu, că e unul preluat, moștenit sau indus. Așa că îl uit și o iau de la capăt.
Iar bunica Cica e singura persoană care reușește să adune toată familia laolaltă de câteva ori pe an. E ceva ce am conștientizat nu de multă vreme și ceva ce apreciez enorm.
Ce ai învățat din experiența de viață a bunicii Cica și a prietenelor ei?
Tudor Platon: A fost o săptămână de maturizare pentru mine, o săptămână inițiatică aș îndrăzni să spun. Însă nu într-un sens mistic, ci într-unul emoțional. Eu și Cica ne-am deschis unul față de celălalt într-un mod în care eu nu eram conștient că pot să o fac. Asta mi-a rămas de la ea, felul în care se apropie de oameni.
Ce urmează acestui proiect?
Tudor Platon: Urmează un alt proiect care mă adâncește și mai tare în relațiile de familie. Se pare că de câțiva ani, familia e elementul principal în jurul căruia mă învârt cu diverse întrebări. Ce o creează, ce o ține împreună sau ce o destramă? Probabil că iubirea e răspunsul la toate astea, însă câte forme poate căpăta ea și în ce se poate transforma?
Este Piatra-Neamț un oraș special, unde se nasc oameni frumoși, cu inițiative lăudabile mai ales pentru filmul românesc?
Tudor Platon: Cred că Piatra-Neamț este un oraș minunat și prolific, da. Are o viață culturală proprie, vie și în creștere. În același timp cred, sau sper, că nu e singurul oraș unde se petrec astfel de lucruri, căci ar fi păcat.
Foto: Dragoș Lumpan 
Foto: Dragoș Lumpan 
Autor articol: Oana-Talida Cozma
