La început de Brumărel, pe 4 octombrie, Colegiul Național „Calistrat Hogaș“ din Piatra-Neamț se pregătea să își întâmpine unul dintre foștii elevi. Stejărel Olaru, acum reputat istoric, politolog și scriitor, venea în fața profesorilor și elevilor colegiului cu cel mai recent titlu, Nadia și Securitatea. O carte care, departe de a fi o biografie tradițională, o prezintă pe celebra sportivă în contextul istoric și politic de atunci, prin prisma paginilor aflate în arhivele Securității.
În cele ce urmează, încercăm să facem un portret al omului, al istoricului implicat activ în viața socială a României, fie că e vorba de anii interbelici, de vremea celui de-al Doilea Război Mondial, ori de perioada comunistă.
Omagiu adus profesorilor din liceu
Pătruns în sala de festivități a liceului său drag, Stejărel Olaru devine melancolic. I se citește pe față starea prin care redevine licean. Și logic, amintirile încep să curgă.
A pornit în cariera sa fiind inspirat, pe vremea liceului, de profesorul Zămoșteanu. Era un profesor care știa să explice istoria într-un fel aparte, unul amuzant, atractiv, interactiv. Era apropiat de elevii săi. Era genul de profesor care preda fără să te oblige să reții datele istorice. Preda cu creta la tablă, desenându-ne, de exemplu, un câmp de luptă și astfel aflam cum s-a desfășurat bătălia despre care urma să ne vorbească.
De fapt, umbra acestui liceu m-a urmărit pe tot parcursul vieții. Am realizat, în timp, cât de mult și-au pus amprenta pe destinul meu cei patru ani de „Hogaș“. Cât de mult au contat pentru mine orele de curs cu domnii profesori Zămoșteanu, Iov sau cu doamna Catzaiti.
Călătoria, un mod de a (se) cunoaște
Adesea, în adolescență, plimbându-mă pe străzile orașului, ajungeam și pe la casa lui Hogaș. Se știe, Calistrat Hogaș este cel mai important scriitor de călătorie din literatura română. Citindu-l în adolescență, am ajuns în timp, să îmi dau seama că pentru mine cel mai important lucru, exceptând familia, a fost să călătoresc.
A călătorit prin două modalități: prin călătoria în sine, precum și prin literatură, prin citit. Lectura i-a fost și îi este un mod de viață. Citește mereu, aproape orice. Poate că n-ar trebui să spun asta, dar, pe timpul liceului, am și chiulit. Doar că eu foloseam orele de chiul pentru a merge la biblioteca liceului. Doamna bibliotecară și-a lăsat și ea amprenta asupra viitorului meu. Era persoana cu care discutam despre cărțile pe care le citeam. De la ea primeam propuneri noi de lectură.
Astfel că, îndemnurile mele pentru generațiile de liceeni ar fi trei: să stați în bibliotecă ori de câte ori puteți. Cititul este esențial pentru formarea unui om. Să călătoriți de ori câte ori puteți, la o stea sau la cinci stele, nu contează, căci, așa cum spunea Eliade, într-o zi de călătorie cunoști mai multe decât în șapte de lectură. Și să fiți onești, în primul rând, cu voi înșivă.
Despre munca sa și despre Nadia și Securitatea
Stejărel Olaru nu este orice fel de scriitor. Sau, mai corect, nu este un scriitor în accepțiunea clasică. Cărțile pe care le-a zămislit până acum se scriu altfel. E necesară o trudă temeinică, o trudă aparte. Așa cum sunt necesare și alte calități decât ale unui scriitor obișnuit, printre ele acribia și perseverența.
Stilul meu de a scrie cărți nu este prea gustat de unii cititori. La mine, acțiunea se construiește pe un fir roșu. În jurul personajului central sunt alte personaje, care, la rândul lor, merită dezvăluite. Când scriu o astfel de carte, merg pe un drum principal, dar, la un moment dat, sunt nevoit să o iau în stânga și în dreapta. Mă abat în mod intenționat, pentru a descoperi altceva, care are legătură cu subiectul principal al cărții. Da, pot să spun că, lucrând astfel, am făcut și jurnalism de investigație.
Autorul portretului nostru a scris de-a lungul carierei sale despre oameni ajunși personalități și despre fapte devenite simbol: Maria Tănase ori Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Brașov, sunt doar două exemple.
Mulți se întreabă cum ajunge la aceste subiecte. Îi place să spună că, în general, subiectele viitoarelor cărți vin spre el și nu invers.
Subiectul Nadia mi-a apărut întâmplător. Circulam prin Onești, cu mașina, prin 2019. Bine, acum zece ani, soția mea mă rugase să o ajut cu niște date culese despre Nadia din Arhivele Securității. Dar subiectul fusese uitat. Așa că, aflându-mă la Onești, mi-am reamintit de ea și mi-am zis că Nadia are nevoie de o carte. Chiar dacă s-a mai scris despre ea – o făcuse jurnalistul Ioan Chirilă, în a sa NADIA, care la finalul anilor 1970, fusese un adevărat best-seller. S-au vândut atunci vreo 300.000 de exemplare, un lucru fabulos pentru acea vreme.
Așa a început istoria Nadiei și Securitatea.
La momentul la care s-a apucat de lucru, Stejărel Olaru citise cam tot ce se scrisese despre Nadia. A stat de vorbă cu personajul principal, dar și cu martorii, cei care au cunoscut-o și au interacționat cu ea: sportivi, antrenori, ziariști, oficiali din gimnastica românească și internațională.
Munca într-o arhivă e dificilă.
În arhiva consultată de Stejărel Olaru documentele nu sunt separate pe domenii sportive, clasificate. Totul e de-a valma. E un dosar care se numește sport. Are 36 de volume, fiecare volum are, la rândul său, 800, 1.000, 1.200 de pagini. Pe care trebuie să le citești pe fiecare în parte. Ca să vezi ce găsești, ce descoperi, ce poți folosi. Acolo, în acel dosar, am găsit informații despre columbofili, sau despre șahiști, care și ei erau urmăriți de Securitate ca potențiali vânzători de informații secrete.
După ce am citit tot ce se putea citi din acest dosar, am scos toate persoanele pe care le vizam și m-am dus din nou la Arhive ca să aflu informații despre ele.
Arhivele nu sunt întotdeauna corecte, mai ales arhiva regimului comunist. Se știe, la noi, realitatea a fost mult cosmetizată. De aceea, munca cercetătorului e dificilă. Orice informație aflată trebuie coroborată – infirmată sau confirmată – de acești martori.
Mai ales în cazul biografiilor, penița cu care scrii e înmuiată în sângele personajului
Pe de altă parte, arhivele ascund multe adevăruri, care așteaptă să fie scoase la lumină. Trebuie să ai răbdare și perseverență.
De-a lungul investigației efectuate pentru a scrie cartea Nadia și Securitatea, am realizat destul de repede că Bella Karolly, antrenorul ei, minte când susține – și o face cu încăpățânare și astăzi! – că el a descoperit-o pe Nadia Comăneci.
Adevărul, însă, e altul. Primul antrenor al marii campioane de mai târziu a fost profesorul Marcel Duncan, de la Centrul Sportiv din Onești, astăzi decedat. După ce am citit despre el, atât cât mai era pomenit în documentele din Arhive (el a emigrat la începutul anilor ’70 în Israel și și-a pierdut urma), m-am gândit că acest personaj trebuie redescoperit. I-am redat locul acestui om, Marcel Duncan, ca prim antrenor al Nadiei și cel care a descoperit-o.
Am simțit nevoia ca atunci când, prin filele dosarelor, găseam astfel de personaje să le descriu pe cât de amănunțit posibil, pentru că merită, pentru ceea ce au făcut în contextul acestei cărți, și să reapară în memoria colectivă, dacă decenii de-a rândul alții au avut grijă să le ascundă meritele, să îi bage în anonimat.
Nadia a ajutat în scrierea acestei cărți, chiar dacă așa cum a declarat-o în multe alte rânduri, nu mai voia să dea interviuri, să vorbească despre acea perioadă. Am urmărit mereu să obțin de la Nadia confirmări ale unor fapte care reieșeau din arhive. Trebuie să precizez, Nadia și Securitatea nu este o biografie oficială, o carte scrisă la comandă. Nu m-a interesat deloc viața ei privată, pentru că nu are relevanță și nici nu îmi place să intru cu forța în viața privată a cuiva. Lucrul la această carte a fost un demers pentru a scoate la suprafață adevărul. Și, pentru acest lucru, a fost nevoie ca penița cu care am scris s-o înmoi puțin și în sângele personajului.
Profesia de istoric, una cu ecouri în plan social
Demersul autorului, pe lângă reflectarea într-un mod cu totul inedit a unui destin de campion, are și o latură socială: scoate la iveală, generațiilor de cititori mai noi sau mai vechi, portrete de oameni, unii neștiuți, alții uitați.
Profesia de istoric ține de pasiune în primul rând. Când scrii o carte, important e să-ți placă să faci asta, și atunci ai o energie care te ține motivat și te face să treci cu ușurință peste inerentele obstacole.
Nu a conștientizat până acum că munca sa, pornită din pasiune, are și un aspect social. Nu am realizat asta, dar sper și îmi doresc să aibă un astfel de caracter. Eu, pur și simplu, îmi fac treaba. Mă gândesc mai târziu la reacții.
Când se apucă de scris o carte, crede în subiect și caută să îl aducă la lumină. Dar, da, atâta vreme cât las urme în plan social prin ceea ce fac, am o satisfacție în plus.
Demn de amintit, în acest context, faptul că Stejărel Olaru a participat la campania Mari români, inițiată de Televiziunea Română. Cu acel prilej, istoricul nemțean a făcut campanie pentru Richard Wurmbrand, recuperând în memoria conaționalilor un destin, cel al pastorul luteran care s-a dovedit un luptător dârz, cu un sistem represiv infernal și ucigaș. În acea campanie, eroul antisistem ocupa un loc cinci, după Ștefan cel Mare, Carol I, Mihai Eminescu și Mihai Viteazul. Cum bine puncta Adrian Cioroianu în Dilema veche, Richard Wurmbrand a fost anonim alaltăieri, azi e al cincilea dintre românii tuturor timpurilor. Iar meritul e în întregime al lui Stejărel Olaru.
STEJĂREL OLARU s-a născut la Piatra-Neamț. A absolvit Liceul „Calistrat Hogaș“ din orașul natal, apoi Facultatea de Istorie și Facultatea de Teologie ale universității bucureștene. Este istoric, politolog, lector universitar, expert în istoria serviciilor de informații.
Între 2006 şi 2008, a fost consilier de stat pe probleme de securitate națională la Cancelaria prim-ministrului. A fost director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, Secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe.
A obținut titlul de Doctor în Științe militare.
A publicat Securiștii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliție politică(în colaborare, Polirom, 2002), Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Brașov(în colaborare, Polirom, 2003; 2017), Cei cinci care au speriat Estul. Atacul asupra Legației RPR de la Berna (februarie 1955) (Polirom, 2003), Vademekum Contemporary History Romania. A Guide through Archives, Research Institutions, Libraries, Societies, Museums and Memorial Places(în colab., Commissioned by Stiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur, 2004), Stasi și Securitatea (în colab., Humanitas, 2005), Rîmaru – Butcher of Bucharest(în colaborare, Profusion Book Publishing House, 2012), Agentul nostru Victor (Polirom, 2018) și Maria Tănase. Artista, omul, legenda(Corint, 2019).
Autor articol: Valentin ANDREI
